Așa cum era de așteptat, perspectiva unei posibile logodne în tre diferitele noastre cruciade, a dat naștere la o salvă de entuziasme cari, exprimate cu multă tinerețe în numărul trecut al revistei, se prezintă ochiului critic sub forma unei diversități, foarte bariolate. Recunosc și eu că în felul cum deschidem și închidem noi brațele, în clipa de față, toată lumea poate să se arunce la piepturile noastre de aramă — și toată lumea ar putea s’o rupă la fugă, mâncând pământul. Suntem, totodată, foarte „largi” și foarte „strimți’“, foarte indulgenți și foarte severi — tot ce poate fi mai universal. E un mare merit, această elasticitate de simțire. Dar nu mai în literatură. In politica, ea nu duce la nimic practic. Adică la practicul acela la care, nu eu, ci D-voastră voiți să ajungeți, spre binele românismului.
Am afirmat de mult și repet că — în ce mă privește — de când am renegat comunismul criminal in care un moment am crezut, atitudinea mea definitivă este: neaderarea la nimic. Ce înseamnă asta? înseamnă: nu mai cred în nici o idee, nici un partid, nici un om. Consecință logică: nimic nu m'ar mai putea face să accept un rol și o funcție de militant al unei doctrine, al unui program.
EU SUNT OPOZANTUL ETERN.
Totuși... Este un mare totuși!
Atitudinea aceasta a mea absolută, nu înseamnă că eu nu mai cred într’o posibilă ameliorare a existenței omenești, căci dac’ar fi așa m’aș sinucide imediat. Eu continui să cred în perfecționarea, «manizarea relațiilor dintre oameni, într’un viitor îndepărtat. Dar, convingându-mă definitiv că reformatorul cel mai pur e totdeauna trădat de colaboratorii lui, m’am hotărât să renunț la acest rol de Don Quichote pe care toată viața l-am jucat în propriii mei ochi și să mă apăr de acele deziluzii pe cari le-am trăit atât de crâncen când, o clipă, mă făcusem frate de cruce cu niște bandiți. Resping deci orice alianță, orice sudură, fie perspectiva cât de se ducătoare, înainte de-a o fi trecut prin acizii unei solide încercări.
Se întâmplă, însă, așa cum s’a întâmplat cu D-voastră, să vie un om la mine și să-mi spue:
— Eu simt un om cu mâinile în că curate (sau aproape curate) — și aș vrea să apuc cu ele cârma lumii (ori a țării). N’ai vrea să-mi dai o mână de ajutor?
— Bucuros. Poftim.
Și-i dau o mână de ajutor, nimic mai mult.
Sunt nevoit să fac asta. Căci astăzi știu că dacă într’o zi omeni rea va fi mai bună decât cea din zilele noastre, apoi ea își va datora bunătatea nu unor absolutiști ca mine, cari se supără ca văcarul pe sat, ci acelor salahori perseverenți cari — sărind de la o metodă la alta și de la un om la altul — acceptă să frământe pasta umană la infinit, FARA SA FIE GHIFTUIȚII EI PROFITORI!
Iată practicul la care presupun că vreți să ajungeți și iată sub ce înfățișare vă văd eu. Hamali idealiști, dornici de muncă și neînfeodați vre unei doctrine criminale.
Cârpaci eterni ai zdrențuitului veșmânt social, prin ale cărui spărturi suflă toate viscolele sufe-
rinții.
Eu, despuindu-mă pe mine, — am voit să dau omenirii o hlamidă de purpură. Ea mi-a răspuns: Ești un smintit! — M’am retras, rănit de moarte.
Dar adevărul nu e cu mine. El e cu biata omenire și cu cei cari nu se supără pe ea, cum m’am supărat eu, ci continuă s’o meremetuiască.
Respect pe toți acești voitori de bine, mai ales când se mențin cât mai curați, atât cât omenește e posibil.
Și sunt gata să-i ajut. Oricine ar fi ei — ori de unde ar veni.
Dar, ca să-i pot ajuta, trebue să văd limpede, chiar dacă limpezimea ne-ar cam îndepărta unul de altul. Tot e mai bine decât confuzia.
Or, până acum, e mare confuzie. Ea merge atît de departe încît fratele Talex — pe care-1 credeam Nestorul „Cruciadei” — face elogiul nu știu cărui „pumn“ și mă în treabă dacă vreau „s’o văd și pe asta“.
Ba nu vreau s’o văd de loc! Aplicat de oamenii de la noi, „pumnul” acesta n’ar aduce nici ce-a adus în Rusia și Italia.
Iar fratele Stelescu — acest Achile al „Cruciadei“ — după ce-mi spune că nu reneagă nimic din scurtul său trecut, termină cu întrebarea candid:
„Ne mai putem despărți, Panait Istrati”?
O, da! Bine’nțeles că ne putem despăți. De îndată ce voi crede eu că sunt trădat.
Ceva mai mult: chiar și acum, suntem mereu despărțiți. Mergem doar paralel.
Există însă un punct categoric. Stelescu desclară deschis: „Politica geamurilor sparte și a bătăilor este o politică lipsită de sens, de demnitate și pe care o resping cu toată indignarea. Nu bătând, ci realizând. Nu omorînd, ci muncind“.
Iată ceva limpede ca lumina soarelui! Omul căruia i-se datorește toată organizarea mișcării de dreapta și pe care-1 cred capabil oricând să refacă această mișcare — azi inexistentă — punând-o pe baze noi, omul acesta declară solemn că nu va mai uza de singurele arme pe cari s’a bizuit până ieri.
Ei bine, dacă cuvântul acesta va fi ținut, eu pretind că o eră nouă se deschide azi la orizontul speranțelor tînerimei intelectuale din România — o eră în care forța morală va înlocui efemera și înșelătoarea forță a ciomagului.
Iar dacă eu am contribuit într’o măsură oarecare la această schimbare de tactică, la această umanizare a luptelor sociale de la noi, atunci tot merit o mare lumânare din partea burgheziei noastre speriate până la ridicol de glontele de la Sinaia. Căci e sigur că, mai cu rând ori mai târziu, tot ce e tine rime generoasă și inteligentă în țara asta va adera la sâmburele care încearcă să încolțească azi.
Deasupra acestei declarații a lui Mihail Stelescu, întind mâna mea de frate acelora cari vor să-l însoțească în Cruciada...
În care cruciadă?
Iată un mare punct de întrebare, la care va trebui să dăm răspunsuri tot așa de categorice.
Încep tot eu prin a face concesiuni.
Mai întâi: Națiune... Naționalism...
Eu sunt din școala celor de la 1900 când, de la întâiul savant european — (nu domnul Iorga) — până la ultimul bragagiu român, toată lumea care silabisea un ziar credea morțiș că viitorul apropiat al omenirii e acea Internațională,- mai mult sau mai puțin socialistă, care să cuprindă măcar o bagatelă de State-Unite ale Lumii, în sânul cărora toți tâmpiții să se poată înțelege în limba Esperanto.
Pe-atunci,
Codrule, codruțule,
Ce mai faci drăguțule?
se declama cam așa, la „cerc”:
Padurele, paduricos
Che mas hâblos cichiticos?
Nu eram decât o „haimana” adolescentă și nici nu făceam mă car parte dintre „secăturile entuziaste“ ale d-lui Iorga, cari de-atunci s’au socialistizat, ba chiar comunistizat, și mă mustră azi că nu scriu „literatură proletară“ (ei, iaca! nu scriu! numai ca să vă fac în necaz!)
Dar nu pot să nu privesc cu oarecare mândrie în urmă, când mă gândesc că nici o clipă n’am crezut în aceste prostii internaționaliste, doctoral recomandate prostimii de către toți proștii cari azi se aleg deputați „socialiști”, pe listele guvernamentale și se cocoloșesc prin diversele cașcavaluri „sociale” ale „infamei burghezii”.
Mi-am iubit întotdeauna pământul din care am ieșit, precum și duioasa lui limbă — duioasă ca toate limbile de pe glob, pe cari le respect, căci toate sunt sfinte pentru acela căruia o mamă cu chipul amărât i-a șoptit primele cuvinte într'un grai omenesc oarecare, fie el și țigănesc. Eu nu m’am născut într’un leagăn de fildeș, nici n’am fost dat, din fașă, pe mâna servitorilor, așa cum fac „boerii” noștri cu odraslele lor, crescute de „englezoaice“ cari în loc să le însenineze ch'pul cu surâsul și vor ba caldă ale unei mame, le sfarmă sufletele chiar din leagăn și făuresc astfel monștri cu inimi de piatră, monștri cari apoi torturează națiunea prin toate acele instituțiuni pe unde bietul copil nevoiaș trebue să treacă, de voe de nevoe.
După ce — pe la douăzeci și cinci de ani — sfârșisem să citesc tot ce era mare în poezia, proza și cronicile noastre, bătăile inimei mele erau destul de românești, ca să facă din mine un naționalist. N’au făcut. Și nu din cauza socialismului, în jurul căruia dădeam târcoale. Ci tocmai din cauza acelui „naționalism” agresiv, pe care-l vedeam practicat de cioclovinele crescute de slugi și conduse de d-nii Iorga-Cuza să insulte și să arunce cu bolovni în soldații și ofițerii români, cari stateau smirna și înghițeau.
De-atunci, d-l Iorga a devenit un om de stat și de cultură, dar „naționalismul” nu l-a urmat pe d-sa, ci pe d-1 Cuza, care nu-i cerea cultură, ci huliganism. Și huliganic și ignorantin a rămas acest românism, după cum se vede, fără să poată da, în treizeci de ani, un singur om de valoare. Ciomăgași și asasini. De cari s’au slujit toate guvernele și se vor mai sluji, cu toată drama (eram să zic lecția) de la Sinaia.
Să mă erte națiunea mea, dacă sunt hotărât să mor fără să accept vreodată să arborez cocarda tricoloră la butonieră, dar prea am văzut-o arborată numai și numai de lichelele agresive ale țării mele. Sau de nulitățile ei inofensive și bugetivore.
Nu! — Trebue să ne "înțelegem bine asupra acestui punct, cum ne-am înțeles și asupra violenței.
Mie îmi sunt perfect egale toate numerus clauzus-urile pe cari le preconizați. Găsesc perfect logic ca într’un număr x de români, cu drept la pâine în țara lor, să figu reze procentul corespunzător de evrei sau de streini cu pașaport românesc. Nimic mai mult. Mai consider ca, atunci când acești streini ocupă funcțiuni în stat, să cunoască bine limba țării și — în timpul slujbei — s’o vorbească în chip obligatoriu, așa cum în Elveția un funcționar public e obligat să cunoască cele trei limbi oficiale ale țării. Cui nu-i place, n’are decât să plece. Fără supărare. Și fără să fie bătut, căci pe urmă ne bat și pe noi tratatele pe cari le-am semnat când am obținut „întregirea neamului”, condiționat.
Aceasta este o măsură echitabilă pe care azi o practică până și generoasa Franța, ca să nu mai spun că ea ar putea să devie acolo inechitabilă, în ziua în care d-l Tardieu ar lua puterea, ceeace e foarte posibil.
Mă refer la fapte precise. Anul trecut am trăit nouă luni în Franța și am asistat la o campanie, susținută până și de membri marcanți ai camerelor de comerț, împotriva ravagiilor săvârșite în domeniul comercial de faimoasele magazine Prixunique (sau Prixunic) adică preț unic. Se știe că în aceste imense magazine — copiate după modelul creat de germani — majoritatea obiectelor necesare vieții de o masă copioasă sau de orice articol vestimentar ori gospodăresc, totul se cumpără cu cinci și zece franci, deși aiurea aceleași lucruri se plătesc dublu și triplu.
S’a produs o năvală ca la pomană. Prixunicele s’au înmulțit și au acaparat toată clientela nevoiașă. Iar magazinele celelalte — cu toate argumentele aduse și cu toate apelurile patriotice — s’au golit și multe au dat faliment.
Ei bine, acest trust de magazine ieftin este creiat de mari capitaluri streine și la conducerea lui iau parte francezi cari nu prea au mult sânge francez în vine. Cel puțin, pe tema asta știu că e dusă campania. Și această campanie, fără nici un ecou la început, a luat o amploare considerabilă în ziua în care magazinele ruinate și-au concediat trei sferturi din personal. Or, se știe ca francezul răbdătoate, până la burtă. Când însă gluma ajunge aci, el coboară în stradă mai repede decât ai bate din palme.
L-am văzut, la Nisa, coborând în stradă și devastând totul în calea lui, sub nasul autorităților.
Iată sub ce zodie trăim. Zodia naționalismului întărâtat — nu de o piesă jucată în franțuzește la teatrul Național, ci de crampele foamei.
In fața acestei realități, capetele cele mai internaționaliste s’au plecat, unele după altele, și au recucunoscut fiecărei națiuni dreptul de a-și apăra pielea cum o putea mai bine. Ar fi deci grotesc să mă consider eu mai breaz decât alții și să declar, caragealește, că asta e treaba statului. Nu. E perfect treaba noastră, treaba tuturor cetățenilor acestei țări.
Trebue să recunoaștem cu toții că națiunile înfometate sunt astăzi nevoite să recurgă, întru apărarea lor, la mijloace mult mai vehemente, mult mai inumane, decât acelea cari ar fi de rigoare, după atâta progres realizat în alte domenii. Chiar și în proletara Rusie, lupta aceasta pentru pâine se dă pe teren național, în toate republicile Uniunei. Ucrainianul, georgianul, armeanul, abhazianul, tătarul, toți dispută „rusului” dreptul lor de întâietate la posturile naționale. Toți numesc pe rus, rus, și pe evreu, evreu, nu tovarăș, atunci când aceștia vor să le acapareze serviciile naționale, mai binișor retribuite și mai confortabile. Cunosc cazuri când comitete întregi de societe au fost destituite de Ia centru, din cauză că s’au de dat Ia excese naționaliste și chiar antisemite, cum a fost cazul unui comitet de comsomoli antisemiți de la Leningrad, cari au bătut pe evrei.
Aceasta este azi starea psihologică a Națiunii și a Naționalismului în lume: exasperare națională.
Concluzie:
Suntem nevoiți să recunoaștem tinerimii naționaliste române dreptul ei de-a se apăra și de-a apăra națiunea, — în cadrele tratatelor încă în vigoare, — forțând guvernele să creeze o legislație de protejare a brațelor de muncă autohtone, așa cum se procedează azi, din ce în ce mai mult, în toate țările.
Iată concesiunea pe care pot s’o fac naționalismului nehuligănesc. Dar nu pot să colaborez direct la o asemenea luptă, fiindcă sunt convins că ea nu va rezolva nimic. Acestea sunt diversiuni efemere, paliative.
Remediu radical stă aiurea.
Nu lupta între naționalități — atât înăuntrul cât și în afara granițelor unei țări — va pune capăt actualelor crize economice și eternei mizerii sociale, ci înlăturarea sistemului economic de azi, absurd și criminal, și înlocuirea lui printr’un regim de producție și de consumație în care să guverneze spiritul științific modern și inteligența creatoare, nu interesele meschine și bunul plac ale unui pumn de capitaliști internaționali cari nici nu mai constitue măcar o clasă so cială, așa cum ne învăța Marx, ci o simplă bandă de nebuni, producând frenetic și distrugând produdusele tot atât de frenetic.
Asupra acestui punct însă voi reveni mai pe larg, atunci când va trebui să spun cum înțeleg eu să colaborez în chip eficace pe terenul economic. Daca „cruciații“ se vor decide să adopteze îndrăsnețele mele idei, cari nici nu sunt ale mele, atunci ne vom da încă odată mâna. Dacă nu, rămânem fiecare pe poziția lui.
Nu sunt socialist. Nu sunt comunist. Nu mai cred deloc în eficacitatea luptei dintre clase, de când se dovedește zilnic că o clasă productivă și revoluționară se transformă brusc într’o clasă birocratică și teroristă, imediat după acapararea puterii în stat.
Trebue totuși să mi se concedeze măcar atât că, din trecerea mea prin socialism ca pisica prin apă, am rămas profund convins că sistemul capitalist e absurd, antinațional, antiuman, antisocial, și că lupta între naționalități e o diversiune care-i prelungește o existență nefastă omenirii.
Panait ISTRATI
P. S. — Un cuvânt pentru dictatorii stăpâni ai acestei țări, privitor la felul cum înțeleg ei să calce Constituția.
Mai întâi, cenzura.
Mi s'a masacrat articolul precedent din «Cruciada», suprimându-se afirmații și idei cari, nu numai că nu prezintă nici un pericol pentru așa zisa «siguranță a statului», dar cari au fost apoi permise chiar în numărul următor al «Cruciadei» și pot dovedi oricând că figurează zilnic în presă.
Dar iată ceva nou de care s’a plâns mareșalul Averescu cel dintâi: mi se violează corespondența.
Mi se violează, nu numai când sosește, ci și când pleacă. Scrisorile mele recomandate, prezentate deschise, așa cum se impune nu sunt cercetate numai ca să se constate că nu conțin valută ori bancnote, CI’ SE CITESC DELA UN CAPĂT LA ALTUL, ceeace e nemaipomenit! Se ia astfel cunoștință, chiar sub nasul prezentatorului scrisorii, de tot ce scriu corespondentului meu! Ați mai auzit d-voastră de o asemenea obrăznicie, nepracticată nici în blestemata Rusie de azi, unde totul se citește, dar nu sub nasul aceluia care prezintă scrisoarea!
Ceeace s’a și făcut, în prezența secretarului meu, care privea neputincios. Ceva și mai mult, acest secretar a fost luat din scurt, interogat ca la judecătorul de instrucție și obligat să-și dovedească identitatea.
Întreb pe intelectualii acestei țări da.-ăei pot tolera mai departe asemenea procedee abdul-hamidiene.
Rog să se remarce următoarele:
Eu nu sunt un «antifascist» de genul profesorului Constantinescu-Iași. Mai în tâi fiindcă nu mai duc nici un fel de luptă anti fascistă, de când m’am convins că e mai rău în Rusia, decât în Italia — și fasciștii smit niște nătărăi când mă dau jos din tren la Postumia, de lângă nevasta mea, și mă refulează Ia Lubliana, așa cum mi s’a întâmplat în 1931. Apoi, eu nu sunt comunist, ca numitul profesor, care a recunoscut că este, și a cărui luptă «anti-fascistă» nu e decât încă o metodă comunistă de-a activa pentru regimul sovietic.
Că are tot dreptul s’o facă nu mai în cape vorbă, dar atunci să nu se joace de-a greva foamei, căci în Rusia dușmanii regimului, cari se joacă cu această armă, sunt lăsați să moară de foame pur și simplu. Or, de ce vrea domnul profesor ca profitorii regimului burghez să se poarte mai cu mănuși, cu dușmanii lor declarați, decât profitorii regimului comunist? Dacă aș fi comunist, aș admite să fiu persecutat, închis și chiar ucis, dacă devin periculos. Mi se pare că aceasta e o chestiune de cinste elementară. Din moment ce declar fățiș dușmanului meu că îl voi ucide când îl voi avea în mână, e natural ca el să mi-o ia înainte și să mă suprime, nu să-i vorbesc de drepturi constituționale de cari eu îmi bat joc și să fac greva foamei fiindcă mi se răpește numai libertatea.
Afirm aci că tot așa vorbeam și pe când eram comunist și consideram caraghioși pe toți comuniștii cari se puneau să postească de îndată ce erau arestați.
Iată de ce nu m’am amestecat în cazul profesorului coihunist, așa cum im tăcut pentru Nucitelli, care e numai anti fascist. Cerând să nu se comită o nedreptate, mă aflam perfect pe poziția mea de azi. De altfel spuneam în scrisoarea către Rolland că guvernul procedează cu delicateță și că nu e probabil ca Nucitelli să fie extrădat. (Ce-a devenit omul acesta, nu mai știu nimic, căci A. B. C., singurul ziar care a vorbit pe larg de el, nu ne mai spune nimic).
Ei bine, sunt la dispoziția oricui dorește să vadă în ce chip grosolan mi se deschid scrisorile lui Rolland, și chiar și altele venite din străinătate. In curând s’ar putea să mă pomenesc și cu o descindere. Asta ar mai lipsi!
Panait Istrati
Cruciada Românismului - Anul I, nr 7 de joi, 17 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți: