Scumpul meu profesor, aceste rânduri sincere, scrise poate într'un loc mai puţin potrivit (dar n'am unde în altă parte!), să nu vă înceţoşeze sufletul, iar concluzia lor să nu fie rău interpretată de înţelegerea voastră de dascăl academic.
Chiar ieri am trăit un ceas de pace şi întremare şi sufletul meu nu poate să se prăfuiască așa de repede de colbul lui satan, prin faptul că e sbicit prea bine de focul graiului dumnezescului Pavel: „Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul... Toate le sufere, toate le crede, toate le nădăjdueşte, toate le rabdă“ (1, Corinteni, cap. XIII, vers, 5, 7).
De aceea, prea ales învăţător al teoriei creştine, îmi iau îngăduința cuvenită unui modest ucenic şi mă arăt cine sunt:
Am crescut pe aceleași colnice pe unde aievea s'a dat în vedenie cerul, am călcat pe covoarele verzi ale gliei vlăscene şi m'am călit în soare şi lângă vite, hăulind pe sub vălcele.
Mai apoi, toitan în sat, în excursiile de şcolar, am gustat din vorba învățătorului din cursul primar, că frumos de tot a cântat în poezie natura din juru-ne un mare cărturar din judeţul nostru. Şi tot atunci, grăiau din bucoavna amintirii, bătrânii cu neaua'n plete, că Dumneavoastră colindaţi prin sate, să daţi serbări şi să le vorbiți oamenilor despre Dumnezeu și ţară. Iar mai încoace, în vremea plămădirii mele pentru primirea aluatului evanghelic, mă legăna
agale versul şăgalnic şi duios al „Șesurilor natale“.
Mă înviora auzul că un scriitor de talent din această țară e teolog și că luptă numai pentru apoteozarea umanului prin slova de argint a scrisului ieratic.
Citeam deasemenea că Dumneavostră aţi trecut cu obidă grea prin talazurile primejdiilor felurite şi că numai sfânta Evanghelie, cartea unică a mântuirii, vă dăduse sbor de vultur prin îndemnul părintelui vostru, pe nume moş Nidelea.
Iar când păşeam pentru întâia oară în grădina lui Akademos — acolo unde viziunea unui Platon e realitate văzută în ipostaza de azi a trăirii creştine — şi întâlneam nepriceput atâtea piedici de scepticism sau necredință, mă grăbiam să'mbrac platoşa de argument a întăritoarelor voastre crâmpee de gând, din „Gândirea“ sau din ziare.
Am avut bucuria într'un ceas mai aproape, să vă am şi îndrumător personal, sosind în mijlocul studenţilor teologi din București, ca profesor de Istoria literaturii creștine şi bisericești.
Doi ani de'a rândul, am gustat din nectarul verbului Dumneavoastră şi cele două ore de curs erau legănări feerice prin undele superioare ale cugetării creștine.
Ne-aţi prezentat în haina creștină atâtea şi-atâtea probleme de viaţă, ne-aţi orientat practic spre calea cugetării şi ne-ați angajat trainic sub forma aleasă a ucenicilor.
C'a fost așa, stă dovadă convoiul de tineri, cari au format caravană de suferinzi prin Sahara plângerii de ieri.
Eu însumi, domnule profesor, mi-am sfârtecat în nebunia unei convingeri, paltonul și hainele, singura mea îmbrăcăminte pe vremea aceea. Iar când ceream „reapariția” ziarului Dumneavoastră, toege grele şi pumni-pietroae ne-au dus din spate la închisoare.
A venit, mai spre iarnă, şi sorocul cazematei, când fără nici o înţelegere am stat — eu şi alții ca mine — săptămâni întregi în ziduri reci şi nesănătoase.
Toate astea le-am făcut într'o vreme când cuvântul îndrumătorului era literă de Evanghelie. Le-am încercat şi din lipsa de pricepere, crezând că prin jertfirea noastră tinerească începem străduinţa sacerdoţiului creștin.
Astăzi însă, când începem să judecăm mai mult şi când sufletul ne e totuşi gol după urma uceniciei la Dumneavoastră, e timpul, cred, ca să ne afirmăm și noi numai ca teologi.
Iată dece, prea respectate dascăl, sgasul meu se face ecou multora, căci nu mai vor să meargă pe drumul arătat de Dumneavoastră până acum, ci-şi croesc altul, legându-se cu drumul adevăratei apostolii creștine. Dumneavoastră înţelegeţi să scrieţi teologie, dar în practică să fiţi alături de oamenii cari au omorât şi cari sunt atei, intrepretaţi sensul creștinismului printr'o naționalizare a religiei lui Hristos, ajungând prea departe cu afirmarea rasismului şi a legitimei apărări.
Declaraţi rasele ca fatalităţi naturale şi siliți pe alţi bieţi oameni să scoată, cu chin și erezie, ortodoxia salvatoare dintr'o nație trecătoare.
Am convingerea că versul scump Dumneavoastră, cu „îndumnezeirea umanului“ s'a răstălmăcit în viaţă cu tiranizarea omului.
De ce adică, pentru numele lui Dumnezeu, iubite faur întăritor, să ne lăsaţi în haosul teoriei și vă înfrăţiţi cu păgânii: mai demult cu Ioaniţescu, mai alatăeri cu Codreanu (într'o vreme, la Jilava, şi cu Seletki cel păcătos), mai ieri cu Cuza şi azi cu Goga?
De ce, oare, să faceţi din nestemata teologiei, ciob de oală politică, mânjind sfinţenia adevărurilor creştine cu interesele urâte, de năpârci, ale oamenilor interesaţi şi trecători?
De ce, maestre al Logosului, să fraternizaţi cu ei prin legătura de ştevie a palavrelor de gaşcă electorală?
Iată un mic stol de nedumeriri, pus în pridvorul sufletului vostru de părinte spiritual şi un lanț de întrebări, atârnat pe stâlpii cugetării voastre!
Astăzi se începe o mişcare singulară de tineret creştin, care nu-şi socotește ca scop decâtmântuirea sufletului. Ei nu așteaptă nimic dela politicieni, fiindcă aceștia sunt oamenii patimii, sunt sclavii lui mamona, sub toate simbriile.
Pentru ei Hristos e mai mare decât programul politic, iar Biserica e mai de preţ decât statul.
Suntem în stadiul convingerilor adânci şi tindem spre ogorul de înjugare lui Hristos. Credem că toate ni se vor adăogi, dacă vom avea în suflete făclia credinţei în Dumnezeu.
Pentru noi e, mai mare — oh, cât de prețuit! — sfântul altar decât tribuna parlamentară, iar harul slujirii lui Hristos e mai scump decât orice dregătorie electorală.
Toate aceste partide şi mişcări, cari se numesc naționaliste şi creștine, nu sunt deloc gândite la crucea Mântuitorului. Toate publicațiile felurite, cari trag rânduri sumedenie întru victoria creștinismului sunt fleacuri. Și toţi fruntașii politici, cari poartă baston (pardon: bâtă) electoral şi-şi chinue degetele pentru simulacrul de cruce, sunt persecutorii de mâine ai Bisericii; întocmai ca şi ateii și evreo-democraţii de azi.
Fiindcă, Domnule profesor, o politică naţională nu poate sluji Biserica decât sub raportul interesului. Ea nu poate apăra Biserica din convingerea adevărului, ci din simplul calcul numeric.
Nici când politica naţional-creştină nu poate depăși cezaropapismul (toţi împărații cretini), cruciadele evului mediu, creștinările cu sabia şi pe popa Stoica, slujitorul Domnului, care pleca dela altar, ca să mai omoare „ceva“ Turci. Ea va fi o nouă secularizare pentru noi, creştinii și preoţii lui Hristos.
Ni s'a urît, poate prea mult, cu acest dureros aspect de duplicitate sufletească în teologia noastră de azi: una să spui şi alta să faci!
Vrem haina sacerdoțului, o vrem pentru jertfire personală şi desinteresată. Ne vrem devotați lui Hristos şi arși în văpaia crizelor de conştiinţă, ca să putem rodi în turmă fructe duhovnicești, plăcute Domnului.
Limba noastră să piară, dacă va înțelege să gângăvească din altar sau lângă altar cuvinte politice.
Suntem sătui de pacostea pustiirii politice şi ne doare în suflet toată jalea ce răsuflă din înimile întristate de amestecul politcii în Biserică.
Aceștia vrem să fim: slujitori curați ai Mântuitorului.
Dascăle respectat, părăsiţi cloaca minciunei şi hai în fruntea noastră, a teologilor.
MIHAI ŞTEFAN
Cruciada Românismului - Anul I, nr 37 de joi, 22 august 1935
Dacă doriți să distribuiți: