„Trădarea” lui Panait Isirati, adică acea „abdicare dela tot ce însemnase pentru el ideal, principii, entuziasm, — cum spun comuniștii, — a ajuns iarăş pe planul discuţiilor publice. Săptămâna trecută, cu obrăznicie şi lipsă de pietate „Cuvântul Liber” a reluat analiza „trecerii lui Panait Istrati la fascism”, și, după o argumentare căsnită pe două coloane și întemeiată pe citate care nu există, conclude că „naţional-fascismul (!?) lui Panait Istrati n'a fost sincer, Nu pornea dintr'o convingere, dintr'un imperativ moral. El era rezultatul mizeriei lui, mizeriei creiate de un regim, căruia „și-a vândut sufletul”. Trădarea lui e evidentă, semnată de el, recunoscută făţiș”.
Mentalitatea gazetărească a intelectualilor prosovietici depe Sărindar e prea cunoscută de toată lumea pentru ca concluziile articolelor lor să mai sperie pe cineva. Prietenia cu acesti oameni este egală cu cârdăşia cea mai oneroasă dela periferia marilor idei. A intra în discuţie sau a te apropia să le cercetezi falsa occidentalitate, după care colcăe viermina cea mai deagustătoare, înseamnă să ai curaj de autopsier. Panait Istrati, când trăia, nici nu se sinchisea de slova Sărindarului. Avea el în privinţa asta suficiente amintiri cu sângeroase învăţăminte, pentru ca să mai comită „naivitatea” unor luări în seamă.
Şi totuși, acelaș Sărindar care acum zece ani mercantilizase talentul, revolta și suferința lui Panait Istrati până în clipa când acesta, observând, a trântit uşile, acelaş Sărindar care dela „divorţul” lui Istrati de fascismul roşu a tăcut chitic spunând tuturor că pentru ei „Panait Istrati a murit“, acelaş Sărindar, la moartea lui, i-a cântat osanale ieftine, cu kilogramul, i-a publicat două nuvele... inedite, din România Muncitoare — pentru ca, în final, supăraţi tare că lumea nu-i mai crede, să se asvârle cu apetituri de hienă asupra memoriei marelui dispărut, înjosind-o cu afirmaţii care sunt de'a dreptul sacrilegii.
Barbusse, acest biet învins de ambiția de-a fi o „figură” a comunismului spiritual, este exploatat tacticos şi până la ultima erezie. Panait Istrati, Gherea, Marx, la fel, — atâtea şi atâtea nume dispărute, care nu sânt lăsate să se odihnească, ci sunt citate, sfârtecate, comentate, negate furios şi indecent, tocmai spre a întări cu exemple afirmaţia unuia de-al lor, care scria deunăzi că „au nevoie de diversionişti, de oameni slabi, de victime, fiindcă fascismul (roşu. n,r.), ca șacalii, nu se hrăneşte decât din cadavre”.
Poţi trece cu vederea orice ignoranță, prostie, „vid colectiv” şi chiar obrăznicia — atunci când na-i acută. Când însă un adversar, în loc să răspundă cu argumente temeinice, FALSIFICĂ citatele ca să-ţi dovadească reaua sa credință, atunci nu mai au nici un rost punerile la punct prin presă. Două palme româneşti şi un proces de ultragiu sunt singurele mijloace de readucere la realitate.
Unui adversar politic i se cere lealitate si cavalerism în luptă, — calităţi pe cari „adunătura internaţionalistă” dă dovezi cu prisosinţă că nu le are.
Pentru că Panait Istrati, ca orice om liber, s'a ridicat în ţara lui împotriva teroarei roşii, adică împotriva veleităţilor sărindariste de-a ne bolșeviza, au început să curgă împotriva lui insultele şi denunțurile de fascist, antisemit, patriot, agent de Siguranţă. În zadar, Panait Istrati a lămurit de ce urăște comunismul și toate celelalte isme politice existente, potăile comuniste nu au contenit cn scheunăturile făcând tapaj, nu de dragul ideei în sine, ci doar de i-o auzi papa Stalin, ca să le trimeată niscaiva ruble. În zadar Panait Istrati a somat pe calomniatori să lămureăscă cu fapte acuzele. Răspunsul a fost sau o tăcere neputincioasă — sau veşnica placă: „haiducul Siguranței”.
Nu apărăm pe nimeni, mai ales pe Istrati, care a știut să puie la punct orice invectivă. Dar ne revoltă lipsa de bunăvoință a unor oameni care ţipă în gura mare că nimeni nu vrea să discute cu ei, pentru ca, în clipa când încerci o obiectivă discuţia în contradictor, să te pomeneşti miluit cu o serie de grațioase „potcoave umanitariste”.
Mă întreb: Dece oare această „susceptibilitate evreo-umanitaristo-democrată”, se confundă cu apriga dorință a lui Stalin de-a întinde fericirea sovietică peste tot Pământul? Căci cum se explică faptul acesta nou că e de ajuns să te atingi de un comunist pentruca imediat să vezi țipând un evreu — „intelectual”. Și cum sa face că toţi acesti evrei — "intelectuali”, ca si toţi lingăii naţionali în slujba lor, nu rezervă un pic de „umanitate” și celor asasinați fără judecată „în patria proletariatului”? De ce n'au nici odată un cuvânt de reprobare, un protest, un sentiment de revoltă împotriva fascismului rosu, împotriva dictaturii roşii, împotriva antidemocraţiei şi antiumanitarismului, cari au îngenunchiat un popor de 160 milioane ds suflete?
Panait Istrati a fost şi este atacat pentru că, în loc să fie un trâmbiţător electoral al comunismului, — aşa cum nu-i este ruşine să fie lui Gorki şi Rolland — a luptat din răsputeri la demascare, stricând multe entuziasme şi socoteli. Frica „lefegiilor” comunismului, cât a trăit Istrati, a fost ca el să nu-i distrugă divulgând marile secrete cu cari, din păcate, a murit. Acum, această intelectualitate „umanitaristă sistem Sărindar” încearcă să anuleze cuvintele lui Istrati, arătându-l ca pe un individ, care a abdicat, făcând compromisuri materiale şi spirituale.
Sărindariştii îşi fac iluzii când confundă interesele rasei lor cu interesele comunismului şi când, pentru asta, încearcă să ne umilească marile figuri sfinte ale neamului ăsta, prea exploatat şi răbdător.
Nu amenințăm, dar loviți cu nerusinare, în ceia ce avem mai sfânt în sufletul nostru, avem dreptul să numin „acest fel de-a fi evreu, O CRIMĂ, o politică de asasinare a poporului românesc”. Acestor „evrei” le rezervăm mâine, când va suna socoteala, ceiace ne-a învățat Istrati: „nu Cruciadă, ci metodă mussolinistă, kemalistă, hitleristă, adică stârpire, până la cel din urmă”.
*
Cavântul Liber dela 5 Octombrie ac (1935, n.n.), ca să-și justifice afirmaţia că Panait Istrati a trădat, aduce mărturie două scrisori ale lui Istrati publicate de Jean Desthieux în revista Heurres Perdues din Nissa. Ca să inducă în eroare pe cetitor, convingându-l că Istrati s'a vândut burgheziei capitaliste, sărindaristii FALSIFICĂ scrisorile lui Panait Istrati, traducându-le cu vorbe cari nu există în original.
Panait Istrati, în cele două scrisori către Desthieux, se plângea de falimentul editorului său, Rieder, de încetarea salariului garantat prin contract, de marea mizerie pe care o duce și de boala care nu-i dă răgaz. Într'un loc, Istrati scrie că va fi nevoit să-si vândă „sufletul Regelui” pentru cam din editarea în româneşte a operii sale, să poată trăi și termina ciclul integral al operii sale literare.
Textul adevărat, publicat în Heurres Perdues, este astfel: 1a p. 257 scrie: „Je vais vendre mon âme au roi. Il ne me demandera de lui lecher le dos”, iar la p. 256: „...accepter de vendre ma conscience a quelques parti ou lecher le dos de roi, commetant d'autres et m'assurer ainsiles quelques 20.000 lei, qui representant mon budget actuel”.
CEIA CE NU S'A INTÂMPLAT. Pentru că Panait Istrati, în loc să-și vândă „conștiința” partidelor, (aşa cum si-a vândut-o Gorki şi Rolland, lui Stalin), sau să linguşească pe Rege, asa cum fac „umanitariștii” de la Cuvântul liber, — a preferat să sufere, credincios liniei sale morale, lăsându-se speculat pentru 4.000 lei lunar de către Hertz.
Ce face Cuvântul liber din'ainaea acestor eroisme ale lui Istrati? Traduce tendenţios cuvântul „rege”, cu acela de „potentaţi” (sic !), ceia ce dă alt înțeles. „Je vais vendre mor âme au roi” e tradus cu „trebue (!?) să-mi vând suflețul potentaţilor”, adică nu regelui, care nu e un potentat intr'o ţară democrată (sic!). În felul acesta ar reieși că Istrati s'a vândut burgheziei capitaliste, pentru o coaje de pâine mai albă si mai sigură, iar atitudinea lui la Cruciada a fost nesinceră si un mijloc de îmbunare a inimii „potentaţilor”.
Adevărul e următorul: Panait Istrati într'o scrisoare adresată lui Ch. Chautems și publicată în gazeta elveţiană L'Essor din 15 Iunie a.c. (1935, n.n.), scrie: „Noi (CRUCIADA) suntem o mişcare națională de revendicări economice, de educaţie cetăţenească şi de luptă socială. Suntem împotriva capitalismului, a împilării şi a violenței. Drumul nostru politic este la egală depărtare de fascism, de comunism, şi de antisemitism: suntem însă gata să combatem pe orice căi comunismul.
Panait Istrati a luptat la Cruciada pentru ridicarea spirituală și politică a neamului nostru fără ajutorul niciunei terori fasciste sau comuniste, ci numai prin noi înşine, cu ochii aţintiţi la halul de paragină social-umană a rumânilor noştrii. A fost şi ne rămâne luminiţa neptuniană a idealului care străluce departe, în besna secolelor, şi către care am pornit, în cruciadă isbăvitoare, o parte din tineretul românesc.
Insinuarea cu vinderea lui Panait Istrati „potentaţilor” stă astfel: Panait Istrati, cu o lună înainte de moarte, a trimes Regelui o 'scrisoare prin care îi oferia „dreptul de proprietate absolută” asupra întregii sale opere. Fundaţiile Regale urmau să tipărească în româneşte opera întreagă a lui Istrati, iar în schimbul acestei cesiuni, Regele avea să-i dea posibilitatea materială de a-şi căuta sănătatea şi sfârşi opera.
O dovadă că acesta e adevărul e că astăzi Fundaţiile duc, din ordinul Regelui, tratative cu văduva lui Panait Istrati
pentru perifctarea acelui contract de editare.
„Să-mi vând sufletul Regelui”, însemna pentru Istrati „să-mi vând opera” pentrucă, în paginile ei odihneşte însângerat şi luminos, sufletul generos al acestui mare peregrin.
Cuvântul liber nu vrea să ştie de asta. Pentru el, regele este egal cu un potentat. Stalin, însă, nu e egal cu un dictator.
Dar falsul ordinar al Cuvântului liber are si o latură comică. Pseudo-comuniştii se întreabă, fricos şi evreeşte: „Ce ar avea de răspuns, bravii conducălori ai acelui tineret cu care Panait Istrati se aliase?”
O! sfântă mediocritate! Dacă sărindariştii ar avea puțină memorie, apoi şi-ar aduce aminte că articolul lui Desthieux, inclusiv scrisorile lui Istraţi, au fost traduse și publicate de subsemnatul în Cruciada, nr 1 din 35, pag 1 și 2. Pasagiul cu Regele ni l-a tăiat cenzura.
Iată, deci, cine îndrumează muncitorimea dela noi şi cine se consideră indice al bunului simț şi al adevărului. Avea dreptate Panait Istrati când scria: „comunismul, atunci când nu desgustă pe intelectuali, îi tâmpeşte de moarte“.
E cazul şacalilor demagogi de la Cuvântul liber.
ALEXANDRU TALEX
Cruciada Românismului - Anul I, nr 44 de vineri, 11 octombrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: