Cu peste cincizeci de ani în urmă, în comuna Baldovinești, din apropierea Brăilei, convieţuiau în bună stare şi frică de Dumnezeu, Stoica şi Nedelea Istrati. Oameni harnici şi bine echilibraţi sufleteste îşi agoniseau cu multă trudă agricolă o viaţă care nu depăşea limita cerinţelor cotidiene.
Stoica şi Nedelea Istrati aveau 4 copii: doi băeţi şi două fete. Băeţii se numiau, unul Anghel iar celălalt Dumitru. Pe una din fete o chema Joița.
Viaţa Joiţei este arcuită de greutăţi şi transfigurată de stoicismul suferinţei ei de o viaţă de 62 ani. Joița Istrati era născută în anul 1856, n'a învăţat carte, ci s'a dat cu gospodăria şi munca câmpului așa cum obicinuese şi astăzi la noi, fetele de ţărani. Sufleteşte era o afectivă desvoltată, cu o inteligenţă naturală, intuitivă şi cam slabă fiziceşte.
Indrăgostindu-se de un negustor grec, trăeşte cu el şi naşte la 10 August 1881 un băiat plăpând, pe care-l botează Gherasim, în memoria unui alt fiu care-i murise.
Gherasim Istrati, cel de-al doilea fiu al Joiţei Stoica Istrati, este Panait Istrati de mai târziu.
De oarece mamă-sa îşi încropea cu greu existenţa vieţii, muncind cu ziua pela casele boereşti, Panait Istrati stă până la vârsta de şapte ani la Baldovinesti în casa unchilor lui, Anghel şi Dumitru. Petrece ani de răsfăţ copilăresc, alintat de sfătoşeniile unchilor, Anghel şi Dumitru, până pela 7 ani când este dat la şcoala Primară din Brăila.
Ca elev, Panait Istrati, după propriile sale mărturisiri, n'a fost prea strălucit. Îl speriau prea tare rigidităţile scolastice, încâlceala pedagogiei, şi sufletul îi sbura mai lesne spre poesia cheiurilor Dunării, ale cărei valuri clipoceau apa într'o melodie care-i furnica sufletul.
La 12 ani Panait Istraţi absolvă școala Primară şi, spre regretul directorului Moisescu, o abandonează pentru totdeauna. Eliberat din carapacea disciplinei şcolare, micul Panait începe liber să-şi afineze sufletul, să-şi adâncească cunoştinţele şi să-şi cultive emoţiunile. Deşi la şcoală se dovedise îndărătnic, acasă Panait era un lector sârguincios care'şi ofilea obrajii în multe nopţi albe. Ceiace a îndemnat pe mamă-sa să-i tempereze zelul, stingându-i în fiece seară lampa mai de vreme...
De la vârsta de 12 ani şi până la 40 de ani urmează cea mai grea epocă a vieţii sale. Meseria căreia se dedică este zugrăveala şi după o ucenicie în rate ajunge la 18 ani zugrav de case. Mamă-sa era foarte fericită de faptul acesta. Visa acum să-l însoare cu o fată bună şi pe urmă să moară împăcată, că şi-a putut legăna nepoţii...
Panait era însă prin firea sa dornică de călătorie, de libertate, de fământare, o deziluzie. Îşi vedea rău de meserie, alerga în escapade orientale, în sfârşit personalitatea sa de artist îndrăgostit după natură, soare şi luptă, îşi manifesta liber vrerile.
Într'una din scrisorile către mamă-sa, işi motivează neputinţa de a fi aşa cum îl doreau visurile ei de mamă, prea mult ostoită şi dornică de linişte şi siguranţa zilei de mâine:
..."Dar poţi spune matale că din răutate fug de-acasă? Nu, mamă, asa e soarta mea. Şi soarta e inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră căreia ne supunem orbeste. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate şti? De dimineaţă până seară, nu mă gândese decât la lucruri mari, frumoase. Aşi vrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se înneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame. Şi află că, în mizeria asta a mea, eu nu sunt un nefericit decât pe jumătate... Aş fi total de nefericit dacă, chiar de-aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăesc călcându-mi pe suflet"...
Dragostea între mamă şi fiu a îmbrăcat formele unei adorațiuni. Joița Istrati s'ar fi chinuit o viaţă întreagă, numai ca fiul ei să depăşească exigenţele mahalalei şi să-l vadă "în rândul lumii", iar el si-a iubit mama ca pe sine însuşi. Scrisorile lui către ea se încheiau: "Îţi sărut mâinile arse de leşie", iar sufletește mamă-sa era meterezul de după care se putea reconforta şi bucura dinaintea trofeelor cu greu apropiate.
Joița Istrati a murit în 1918, în vârstă de 62 de ani, fără să-l poată vedea pe Panait, care era imobilizat în Elveţia. Moartea ei a fost tragică. Nu se putea săvârşi de dorul fiu-său, al cărui nume îl şoptea zi si noapte cu buze arse de boală şi de aşteptare. Cei ai casei văzându-i chinurile, au înscenat într'o zi următoarea strategie: au chemat pe unul din verii lui Panait, care semăna cu el, să vie la căpătâiul ei dându-se drept Panait Istrati. În ziua sorocită, în clipa când presupusul Panait intra pe uşe, iar femeile exclamau în jurul patului ei: Uite-ţi feciorul!, Joița Istrati a închis ochii cuminte şi uşurată ca de un vis care i s'a împlinit...
Faptul că nu şi-a putut vedea mama înainte de a muri l-a ros mult pe Istrati. De multe ori sufletul său se sgribulea de dragoste şi durere şi îşi blestema dorul de călătorie şi nesocotinţele... Plănuia, dac'ar fi trăit, să scrie un volum MAMA, care ar îi fost o broderie sufletească măestrită până la lacrimă. Soarta a vrut însă altfel.
În 1924 Istrati publică debutul său Chira Chiralina, începându-și ascensiunea cu treapta cea mai de sus. Până în acest an, a încercat toate meseriile din lume și-a irosit fremătarea sufletului pe toate meleagurile Europei, și-a cheltuit energia și dragostea pentru ameliorarea tuturor necazurilor celor din mijlocul căror răsărise. Dar în sfârșit viața i-a cedat, luându-i trofeu sănătatea.
Într’o seară îmi spunea: De ce oare când ajungem sus, ne trezim așa de ciuruiți? Panait Istrati era un conglomerat de întrebări, de inițiative și de îndoeli până la negație. Și el își dădea seama de toate acestea.
Viața sa socială este o jertfa gratuită în gura acestei gorgone hidoasă, care e societatea umană. A luptat 30 ani, pentru o viață mai bună a muncitorimei, pentru ca, în final, să se convingă că singurile schimbări ce se pot face pe lumea aceasta sunt înlocuirea unei orori mai vechi cu alta nouă. Din acea clipă a convingerii că sufletul omenesc e impur și nestatornic, Panait Istrati a devenit un non aderent ireductibil. Crezând că, printr’o opoziție permanentă, răul va ceda cu vremea și omenirea își va regăsi echilibrul uman.
Panait Istrati s’a căsătorit de trei ori. În ultimul timp era căsătorit, de vreo cinci ani, cu Margareta, născută Izescu, originară din Brăila, și care e singura moștenitoare universală a operii sale.
Panait Istrati a scris 21 de cărți, traduse în 26 de limbi. A murit de tuberculoză marți, 16 aprilie, ora 3 jumătate dimineața și este îngropat la cimitirul Bellu. Alături de el, conform testamentului, vor fi aduse dela Brăila osemintele mamei sale.
Panait Istrati este un scriitor de valoare universală.
Alexandru Talex
Cruciada Românismului - Anul I, nr 21 de joi, 25 aprilie 1935
Dacă doriți să distribuiți: