...fiindcă d-ta ne-ai inculpat pe puncte, asemenia ne vom disculpa la rându-ne.
De ce Cruciada Românismului?
Ai dreptate, Panait Istrati, să te nedumereşti. Pentrucă nicăeri în această gazetă nu sa făcut paradă de gândurile noastre iniţiale.
Voiam, ca noi să realizăm tăcuţi şi fără spovedanii, simbolul apariției noastre. lar opinia publică, singură să ne închege caracteristile. Și totuși, fiindcă ne-ai întrebat, uite, îţi voi lămuri:
Suntem adunaţi la această gazetă şi tineri cari au făcut politică şi tineri cari n'au făcut şi nici nu vor face. (Aici o mică parenteză, la cele afirmate de d-ta în «Scrisoare deschisă... către dreapta». N'am fost niciodată înscris în Garda de fier. De ce? Pentru că mi s'a părut, încă dela început, că această organizaţie va specula numai în favoarea organizatorului. Și pentrucă îmi place să am curajul de a fi eu, cu greşelile şi nevolnicia mea. Şi nu X din partidul Y, omul de încredere al lui Z. E rău, poate, să fii aşa... Dar, ăsta sunt). Toţi, împreună, cari scriem aici avem experienţa înşelărilor, îndoelilor și căderilor din ramurile fiecăruia de activitate. Toţi am crezut în oameni şi buzele care simulau adevărul. Şi toţi am plătit cu ani din tinereţea noastră, experienţele... Sântem toți nişte învinşi de viaţă şi de sisteme, de civilizaţie şi de oameni.
Veţi spune: «Dacă aveţi otrava îndoeli şi a negaţiei în voi, la ce bun să mai luptaţi? Vă răspund numai atât: Nu luptăm dintr'un imperativ fizic ci unul sufletesc. A ilumina cu puterea propriului geniu, măcar o parte cât de mică, din obscura poveste a devenirii sufletului omenesc, spre a putea cel puţin bănui, care va fi capătul suferințelor şi rătăcirilor noastre, e o năzuiniă, care ori de câte ori până acum ar fi isprăvit în întristare şi desnădejde e totuşi prea asemănătoare, cu sborul măreț al vulturului, ca să n-o încerce omenirea, fie şi numai spre a muri frumos»...
Aşa stând realitățile, întâmplarea unei după amieze, de acum câteva luni, ne-a reunit şi ne-a închegat prin spovedania fiecărui învins, Din spuza mărturisirilor a crescut, înalt şi cu suflet de foc, această CRUCIADA, — nonaderență la nimic din ceea ce ne înconjoară. Şi de răbufnire, în afară, cu intransigenţă, numai cu foamea de adevăr şi setea de dreptate. singurul nostru program.
Cum avem să înfăptuim asta? Vor râde mulţi, dar, uite: luptând cu fiece om. Punând la încercare pe fiecare, dezarmându-i credinţele şi arzându-i prejudecățile. Cel care va da scânteia purităţii şi a chemării, merită să intre în confraternitatea spirituală a României de mâine.
Românismul, de care d-ta, Panait Istrati, te împiedici şi ne mustri, nu e o calitate a noastră. Ci un simbol, a cărui definiţie căutăm s'o găsim. Românismul către care noi tindem nu este politica geamurilor şi a capetelor sparte. Nu e șovin şi nici părtinitor cu «ai noştrii». Dimpotrivă e crunt de neşovăitor, tocmai cu «ai noştrii». De altfel naţionalul nu poate fi niciodată o ţintă supremă a unei spiritualizări. (Naţionalul e de natură biologic-politică. E conştiinţa de sine, solidară, a unui organism independent în luptă de existenţă cu alte organisme analoage. Şi nu o spunem noi întâi. Naţionalul e numai un material brut, care trebue înobilat prin gândirea general-umană, în aga fel încât creaţiunile să fie perfect valabile, oriunde). D-ta, Panait Istrati, eşti, în cărţile pe cari le-ai scris, un român autentic. Pentrucă manifestezi un material brut naţional, înobilat şi ridicat la putinţa unei circulări în univerealitate, prin sufletul gi gândirea d-tale.
Neamul acesta are nevoe de-o generaţie, care să-i desăvârşească unitatea sufletească, să-i găsească forma exprimării în universalitate şi să-i salahorească redutele viitoarelor defensive istorice. Ori, aceasta nu se poate decât printr'o muncă incontinuă, fără răsplată imediată, tăcut şi prin etica unui sacrificiu ocial, sincer aplicat în faptele noastre.
Aceasta am înţeles noi, când am numit Cruciada românismului!
*
Antisemitismul nostru? E la fel cu al d-tale. E uman. Însă combativ, atâta timp cât elementul iudaic va continua să se organizeze stat în statul nostru, sabotându-ne ori de câte ori are ocazia. Împotriva lor nu vom lupta prin represiunea străzii. Nu! răul vine, în mare parte şi dela ai noştrii, cari se lasă corupți şi nu ezită să-şi ucidă fraţii.
Vom încerca să organizăm şi să educăm pe români, în aşa fel ca să-şi recâștige domeniile politico-economico-spirituale, astăzi pierdute. Ca să putem învinge, românul va trebui să muncească din răsputeri, conştiincios şi bine îndrumat. În felul acesta, munca românească va căpăta calităţi şi va învinge, prin concurenţă, conştiinciozitate şi valoare intrinsecă, pe cea străină. Și atunci... Și atunci, munca streină va pleca lăsându-ne țara curată şi sufletele senine.
*
Dictatura noastră? Aici o să te lămurească, mai bine, fratele Mihail Stelescu. Eu mă pricep atât de rău în poiitică! Un singur lucru vă cer: libertatea gâmdului şi a exprimării, chiar atunci când nu prea vrei să cocoloşeşti susceptibilităţile. Nivelarea opiniilor, prin cenzură sau violenţe. nu cade bine unui stat, care se laudă că lucrează la lumina zilei.
Şi dacă sânt liber, pe mine şi cele ce spun, muncesc din răsputeri, prea puţin inieresându-mă dacă cei cari mă guvernează sunt fascişti, comunişti sau altă năsbâtie omenească. rin libertatea individuală sântem noi înşine, — aşa cum a spus-o Ibsen, — adică împlinim întâia şi cea mai însemnată condiţie a existenţii noasire terestre.
«Să muncim în libertate, să creiăm în libertate, e să cântăm vieţii cel mai frumos imn, pe care l-ar putea sufletul nostru cuprinde în adâncurile lui. Munca e ritmul vieţii. Ea dă ca şi libertatea tărie şi frumuseţe şi caracter propriu fiinţei noastre. Ea aprinde în noi lumina aceea cerească, de care se luminează toţi cei mai slabi în jurul nostru şi cari recunoscători, înconjoară cu iubirea lor lumina mai puternică a sufletului nostru. Iar de multa muncă a milioanelor de lucrători harnici luminează omenirea ca soarele în amează. Și ritmului etern, în care se poartă lumile infinite în Cosmos, îi stă în nemărginirea lui, cu vrednicie alăturia, ritmul vecinic în care umanitatea îşi trece sârguinţa ei luminoasă dela veac la veac, dela mileniu la mileniu!»...
Iată «dictatura» pe care o cer, Panait Istrati!
*
M'ai întrebat într'o seară, Panait Istrati, ce voim să dăm umanităţii: suflet sau pâine? Atunci, ca şi acum, îţi răspund suflet! De acesta are nevoia lumea, mai mult acum. Pâinea îngraşă pe om, îi rotunjegte gândurile şi vieaţa. Și este ştiut, că libertatea spiritului nu creşte acolo, unde omul este robit de trup.
De 7000 ani omenirea n'a făcut nimic alt decât să lupte, să ceară şi să implore pâine. Ideile însăşi au servit, ca să asigure certitudinea unei pâini. Si în această vâltoare de depreciere a însăş sensului existenţii noastre, câte tragedii. Câte sinucideri de suflete, cari ezită să renunţe la concepţia eroică a existenţii omeneşti.
Deci de o utopie avem nevoie, ca să ne arhanghelizăm contemporanii. O religie, care să-i hrănească nu cu pâine, ci cu foc. Ai spus şi d-ta, asta. Să murim, mai bine de foame ireductibili. Să plesnim cu majele chiorăinde, decât ca nişte hoituri infestate de compromisuri.
Nu vezi d-ta, Panait Istrati, câtă viermuială ne înăbuşă în jur?! Tinerii, Panait Istrati, zinerii putrezesc graşi în onoruri puturoase, fără conştiinţă, ramoliţi. Nu înseamnă pieire, asta?!..
D-ta de 4 ani, de când eşti în țara asta, ai răcnit de atâtea ori pe uliţa unde dormitează copios şi bine aranjaţi, intelectualii români. Te-au auzit? Mișcatu-și-a cineva osânza?!. Aa! Dacă ai fi avut în mâini un bici, cu sfârc de scântei, şi ai fi plesnit crupele până la sânge, ca să curgă din belşug şi împreună cu tot confortul, ar fi fost altfel... Ştii prea bine ce ţi-a răspuns «marele» nostru Rebreanu: «Ei! Panait Istrati, vieaţa nu se poate fără compromisuri. Au trecut vremile idealizărilor, ale virtuţilor... Acum ne-am mai civilizat şi afinat. Doar copii şi nebunii mai cred ca d-ta»...
Ah! frate Panait Istrati, cum mai minte de amarnic, înşelătorul. Civilizație?! Civilizaţia singură este un grad sistematic, pentru vite bine hrănite. Din atâtea veacuri scurse singurul progres al omenirii este asasinarea savantă a milioanelor de oameni în răsboaie. Și dacă astăzi, călcarea cuvântului dat e lege, iar oportunismul şi utilitarismul caracteristice, ei bine! oamenii sânt de vină. Ei trebuesc ucişi, nu simbolurile!!..
Panait Istrati, ştii ce ne trebue? Un pumn! Da, un pumn care să ne sfarme fălcile şi să ne sleiască sângele de pereţii propriei noastre vieţi mizerabile, ca să simţim c'am înjosit ceva sfânt. Sufletul din noi. Acel suflet, care în fiecare dintre cei chemaţi, trebue să fie idee, şi nu mârșăvie, trădare şi bestialitate.
Cruciada românismului va încerca să fie un astfel de pumn. Vrei să vezi şi pe asta, Panait Istrati?!
Hai cu noi!..
Alexandru Talex
Cruciada Românismului - Anul I, nr 6 de joi, 10 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți: