Mi se pare c amintirea este singurul bun cu care omul cotidian, omul burghez prin ocupație și definiție, știe să-și mângâe sufletul. Dar amintirea, privită altfel, privită adică prin prisma unei motivări psihologice, nu este nimic altceva decât un "lapsus memoriae“ al uitarei... O întâlnire — afectiv eronată — între sufletul nostru de azi și sufletul nostru de eri. O risipire a gândului, lângă streașinele căutărilor lui, care se numesc câteodată memorie și visare...
Dar amintirea nu este numai o carte în care ne place uneori să presăm florile trecutului. Întâlnirea noastră cu amintirea știe să nă fie uneori reazăm și punct de plecare pentru irosirea frământărilor noastre prea strâns legate de banal, de obișnuit, pentru a putea fi socotite drept o apriorică întâlnire cu veșnicia și cu neantul...
Vedeți, de aceia odihna peniței noastre lângă cei care nu ne mai sunt decât suvenir și floare, nu-și poate depăși limita si cadranul..
*
...Se împlinesc opt ani dela moartea lui Vasile Pârvan. Cine mai știe să-și aducă aminte de chinuita trecere prin viață a acestui om atât de puțin înțeles și căutat? Cine mai știe'să pronunțe clar, limpedea învolburare a gândului și trudei lui Pârvan? Ne ispitește îndoiala. Și, poate, și tristețea. Pârvan a știut să depășească cercul obișnuitului căutându-se pe el. Iată, de aceia, pe Pârvan nu-l putem pătrunde și nu ni-l putem păstra. A fost prea puțin om și prea mult gând. Ori noi știm să iubim prea puțin gândul. Pârvan a prețuit mai presus de orice iubirea absolută. Adică iubirea aceia ce depășește tot lumescul gândului nostru de fiecare zi, alăturându-se de culmi și întâlnind luciferic azurul...
Pentru Pârvan și pentru inima lui relativul era întotdeauna semn de mirare. Si totul devenea sub privirile lui veac și lumină. Totul era iubire pentru viață, pentru semeni, pentru tăcere.
Pârvan a fost cel mai mare umanist al culturii românești. A urât tot ce înțelegea că înseamnă echivoc, răutate sau compromis. Simțind în el acea inimă de aur a bunătății lui, Pârvan s'a chemat pe el însuși lângă tăcerea ce o măcina sub broderia rândurilor desemnate de peniță, și s'a iubit pe el însuși până la desumanizare și până la nereal. Pârvan a fost filosoful tăcerii. Al acelei tăceri care devine moarte când flacăra vieții devine scrum în vatra trupului... De aceia Pârvan nu a urât moartea. A socotit-o așa, ca pe o ultimă trecere dincolo de firesc și de lumină...
*
Pârvan a fost un Panait Istrati al științei românești... A știut să culeagă doar bunătate și inimă în slova lui si le-a dăruit unor oameni care au știut să fie atât de mici lângă umbra lui încât urechile lor nu au fost în stare să-i priceapă chemarea și sfatul...
*
Lângă uitarea și liniștea lui Vasile Pârvan, slova noastră este târziu răspuns si trist semn de înțelegere... Lângă aducrea aminte a celor opt ani de odihnă, rândurile noastre sunt îngenunchere și rugă. Și lângă lutul celui ce a fost abecedar pentru copilăria culturii românești, prinosul nostru se vrea candelă, floare și lacrimă...
ION AUREL MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 29 de joi, 27 iunie 1935
Dacă doriți să distribuiți: