Dacă „cruciații" — sau oameni purtând altă denumire, dar având o mentalitate permanent revoluționară — ar fi odată chemați să guverneze, ei nu pot fi decât monarhiști.
Monarhia este astăzi forma de guvernământ care convine popoarelor. Chiar și republicile o au, sau o caută. Vorbesc, bine înțeles, de monarhia absolută, nu cea constituțională. Căci, ori cred în misiunea unuia, ori cred în misiunea tuturor. Dar nu pot să cred în acțiunea conjugată a două forțe care se exclud.
Epocile, însă, trec. Națiunile rămân. Ele nu pot să îndure la infinit tirania, necinstea, crima. Cu atât mai puțin popoarele, în lupta lor de scuturare a jugului național, sunt dispuse să jongleze cu cuvintele și să se împiedece de cioturi. Numai rasa nefastă a intelectualului nul și profitor face caz de cuvinte goale, invocă principii, se oprește la forme, forme, forme.
Partea imensă a unei națiuni, aceea care periodic e trădată de clasa ei zisă „cultă", — nu crede în cuvinte, în principii și în forme decât atâta timp cât acestea au avut un sens și i-au servit interesele.
Când mii de oameni au înțeles să moară ca să dea un sens cuvintelor Libertate, Egalitate, Fraternitate, aceste cuvinte au fost niște făclii care au condus omenirea pe căile întunecate ale destinului. Când din aceleași cuvinte n-am mai făcut decât o inscripție care poate fi citită pe frontispiciul tuturor pușcăriilor din Franța — se sting, mor.
Dreptul fiecărui popor de-a dispune de el însuși! a strigat Wilson, a doua zi după armistițiul din Noiembrie 1918. Şi toate popoarele s-au ridicat, ca un singur om, ca să salute speranța unei ere noi în istoria omenirii. N-a trecut însă mult și popoarele au înțeles că şi această formulă a fost tot o farsă. Robia e astăzi mai aevea și mai universală ca oricând.
Și așa mai departe: Civilizație, Progres, Democrație, Socialism, Comunism, Dictatura proletariatului — toate, toate, vorbe goale.
Dar nimic nu moare, fără să renască. Omul, — care dă un sens cuvintelor și apoi tot el le reduce la o feroce minciună, — se va vedea în curând nevoit să înțeleagă că cu minciuna nu se merge departe. În zilele noastre, începe să nu mai meargă deloc. Şi atunci, scormonind cu râtul în propria-i murdărie, va fi silit să ridice din nou în picioare pe toți aceşti idoli batjocoriți, să-i spele cu limba, să-i poleiască, să-i tămâie și să se închine lor, să creadă temeinic în ei.
Căci n-avem altă scăpare. Nu mai putem trăi fără să credem cinstit în aceşti idoli, din care trebuie să facem incontestabile valori morale. Farsa a fost posibilă atâta timp cât individul izolat n-a avut nici o putere de distrugere în masă.
Nazat la adevăr, la cinste, la dreptate, la cumpătare. Nazat la idoli!
Monarhul de esență divină, este azi primul idol către care popoarele îşi îndreaptă speranțele.
Lenin a fost cel mai pur dintre monarhi. Adică: omul devotat care n-a vrut nimic pentru el, ci totul pentru omenire. El a fost omul fără „familie", fără „prieteni", fără „rude", fără camarilă. Dictator absolut peste 160 de milioane de suflete, — Krupskaia continua să-i cârpească pantalonii. Iar când, în vremea teribilei foamete din 1922, țăranii îi aduceau movile de unt şi de ouă, el le trimetea pe toate la centrala proviziilor şi cerea să i se servească rațiunea comună. Iată de ce, când un embrion de camarilă a încercat odată să-i pună hotărirea „la vot", el s-a sculat ca un zeu şi a strigat:
— Dacă mai discutaţi, ies în stradă şi chem în ajutor pe mateloţi!
Acesta e monarhul. Numai el mai poate azi salva omenirea. Şi omenirea, care nu poate muri ca nişte simple vorbe goale, va şti să-şi găsească monarhii ei.
Teroarea este mijlocul prin care oligarhiile vechi sau proaspete încearcă să se mențină la guvern, împotriva intereselor celor mulți.
Monarhul, nu numai că nu guvernează prin teroare, dar el nici n-o poate concepe, căci, una din două: ori apără interesele imensei majorități a națiunii, și atunci n-are nevoie să uzeze de nici o teroare.
Lenin n-a guvernat prin teroare, iar faimoasa lui Ceka n-a fost altceva decât brațul proteguitor al intereselor imensei majorități.
Djerjinski, șeful Cekei și om sfânt, Arhanghelul Mihail al Revoluției, n-a fost un terorist, un sanguinar, așa cum îl descriu proștii. De pildă, el afișa pe străzi că cine acaparează alimentele, fie pentru uzul personal, fie ca să le revândă pe preț înzecit, va fi pedepsit cu moartea. Şi într-adevăr, cei prinși asupra faptului — dar numai aceștia — eram împușcați pe loc, fără judecată, ca niște câini turbaţi.
Iar când i s-a adus la cunoștință că bande de soldați „roșii", în complicitate cu șefi de gară tot „roșii", opresc trenurile cu alimente și le jefuesc, Djerjinski a garnisit cu mitraliere două puternice locomotive, a luat personal comanda lor, și străbătând Rusia a secerat ca cu coasa pe toți acei „iubiți tovarăși" care, beți morți prin stații, confundau „Trenul Djerjinski" cu trenurile bune de prădat.
Aceasta nu e teroare, ci sfântă dreptate. Cunosc personal foști cekiști care, după aceste compacte execuții sumare, au rămas țicniți pentru tot restul vieţilor lor. Căci nu e o fericire să fii ales de soartă ca să impui oamenilor dreptatea, devenind Arhanghelul răzbunător al năpăstuiţilor.
Însuși Djerjinski a plătit cu viața lui acest apostolat. A căzut mort pe când vorbea la tribună, povestind isprăvile nelegiuite ale „camarazilor" și felul cum s-a văzut nevoit să reacționeze, masacrând fără milă.
Dar cui să vorbești de acest tragic eroism? În orice caz, nu pleșcarilor noștri pre-sovietici, căpătuiți într-un mare partid democratic, care cu stânga vânează subsecretariate de stat, iar cu dreapta scriu în presa democrată articole revoluționar-dulcege pe placul lui Stalin, tiranul terorist și aliatul oligarhiilor capitaliste europene.
Suprimarea tuturor libertăților criminale și judecata sumară, sunt deci metode legitime și populare de redresare socială, pe cale de a fi desăvârșită de guvernarea monarhică, așa cum am definit-o mai sus.
Liber să fie orice gazetar să denunțe răul, dar atunci când e prins că nu-l denunță decât pentru a face șantaj și a se procopsi, canalia cu gura plină de Constituție trebuie pedepsită exemplar.
Aceasta nu e violență, ci dreptate.
Lipsa acestei dreptăți face ca astăzi toată presa e șantajistă și trăiește parazitar pe spinarea națiunii, exploatând pungășiile oficiale și particulare.
La faimosul proces al faimoasei doamne Hanau, s-a dovedit că toate ziarele franceze erau stipendiate de guvernele franceze, — toate, afară de comunista L'Humanité și de regalista Action Francaise, care... erau stipendiate de altcineva.
Comuniștii au greșit când — ca să facă pe placul unei doctrine absurde — au suprimat cu desăvârșire proprietatea privată. Dovadă că au greșit, e că de mult au restabilit dreptul omului de a avea o casă a lui. Și astăzi, dacă nu în întinsa Rusie, dar cel puțin la Moscova, călăuzele lui „Intourist" se mândresc să arate (din fuga autocarului!) intelectualilor europeni gen Francis Jourdain, un șir de frumoase vile alineate pe șoseaua ce trece prin fața gării Alexandrovsk, care vile — spun aceste călăuze — sunt „proprietatea lucrătorilor".
Dar intrați, așa cum am intrat eu, într-una din aceste „vile pentru lucrători", și dacă veți avea norocul să fiți primiți ca mine de o gazdă de calitatea fostului scriitor integru Boris Pilniak, azi scriitor oficial, veți afla cine sunt proprietarii unor asemenea case care costă între 75 și 25 mii ruble, adică, chiar ținând cont de rubla depreciată, peste un milion de lei.
Să judece cititorul singur, și mai ales cititorul post-sovietic al presei de stânga, dacă e cu putință ca în vreo parte a pământului un lucrător să agonisească un milion de lei; și cu atât mai puțin în „Patria Proletariatului", unde restabilirea recentă a comerțului liber al pâinii era gata să producă o ridicare în masă a lucrătorilor, căci nici un lucrător nu mai putea cumpăra această pâine vândută... liber!
Dar dacă comuniștii au făcut și din „vilele pentru lucrători" ceea ce au făcut din celelalte două mari lozinci: „pământul să aparțină țăranilor!" — „uzina să aparțină lucrătorilor!" — adică o gasconată utilă propagandei de export, experiența lor trebuie reținută și principiul proprietății private trebuie văzut în lumina lui adevărată, care e următoarea:
E astăzi dovedit de formidabila experiență comunistă că dacă ucizi inițiativa privată, suprimând orice posibilitate de parvenire individuală, totul merge anapoda într-un stat. De acest adevăr s-a convins Lenin când a aruncat bazele Nep-ului (Noua Politică Economică), operă care a fost sabotată de Stalin.
Dar tot atât de adevărat este că dacă nu pui o stavilă lăcomiei omenești și îi îngădui să se întindă în chip nelimitat, capitalismul nefast din vremurile noastre e în stare să acapareze totul și să sugrume viața națională a unui stat.
Când inițiativa privată ajunge să arunce grâul și bananele în mare, să ardă cafeaua în locomotive, să dea drumul petrolului să curgă pe gârlă, să lase mii și mii de hectare de cartofi să putrezească în pământ, sau să închidă brusc uzinele și să arunce pe drumuri zeci de mii de brațe, această inițiativă devine atunci un flagel național și statul are datoria să se amestece și să restabilească ordinea normală a lucrurilor.
El n-o poate face decât naționalizând, — în chipul quasi-revoluționar în care s-a făcut de către guvernul liberal împroprietărirea țăranilor, — toate bunurile imobiliare și toate întreprinderile care depășesc o limită ce rămâne de stabilit cu judiciozitate.
Bine-nțeles, nu e obligator ca statul să rămână veșnic răul gospodar de azi și să facă din această mare reformă ceea ce a făcut când a luat bălțile din mâinele particulare și le-a dat pe mâinile Partidului, sau mai precis, la început, pe ale doctorului Antipa, de tristă memorie, care a făcut să dispară peștele, singura carne altă dată accesibilă pungilor celor mai lihnite — astăzi devenită obiect de lux, chiar la Brăila.
Nu. Mentalitatea sau sistemele nenorocite care fac din Stat un netrebnic, trebuie să dispară, iar Statul, forțat de împrejurări, trebuie să înțeleagă că singura soluție, între comunismul demagogic și capitalismul nefast, este gospodăria națională care va avea datoria să hrănească majoritatea națiunii.
Un mijloc eficace, care să ducă la rezultate fericite în materie de gospodărie națională, cred că este instalarea tuturor capacităților private în fruntea marilor întreprinderi de stat, acordându-se acestor capacități o slabă participare la beneficiu. Orice industriaș, agricultor sau comerciant, care se va revela ca un as în materie, dovedind-o cu starea înfloritoare a propriei sale întreprinderi, să devină în mod normal directorul responsabil al întreprinderii de stat de același gen.
În felul acesta, inițiativa privată ar deveni pepinieră care să furnizeze națiunii, nu „tehnicieni" diletanți, ci oameni pasionați de reușită și de-o capacitate pe deplin probată. Iar când asemenea oameni se numesc Ford, ei trebuie să fie miniștri inamovibili ai ramurei de muncă în care s-au dovedit neîntrecutți.
Acestor mari valori umane, națiunea poate să le îngăduie o viață cât de regească, de oarece e mai bine să trăiască regește o sută de indivizi care hrănesc națiunea, decât o sută de mii care o flămânzesc așa cum e azi.
De altfel, chiar sovietele practică într-o oarecare măsură acest sistem, bine-nțeles, fără să admită nici un fel de trai regesc.
CONCLUZIE
Scriind articolele acestea, n-am avut intenția să învăț nimic, pe nimeni. Dar fiindcă o împrejurare neașteptată mă soma să-mi definesc gândurile și să iau o atitudine netă, iată, am spus pe scurt ce cred, ce sunt, în ce condiții înțeleg să fiu folositor aproapelui.
Netăgăduit, multe aș mai avea de spus despre țara care-și permite luxul unui aparat diplomatic nepotrivit cu puterile ei; țara în care miniștri se acuză reciproc de hoție, apoi o lasă baltă, fără ca nimeni să fie tras la răspundere; țara în care aviatorași cu urdă la gură se avântă catastrofal spre Sidney și Capetown, când ei sunt incapabili să zboare până la Chișinău; țara în care un ministru bagă două mere în buzunar și se plimbă cu avionul în toată Europa, ca să le arate omenirii, în vreme ce noi n-am încetat de-a plăti merele sub zece lei kilogramul, iar când un biet țăran vine să ni le dea pe cinci lei, gardiștii îl snopesc în bătaie; țara în care dinastiile universitare taie și spânzură ca în codru, — și așa mai departe.
Dacă ar fi să se înșire pe hârtie toate reformele care sunt de făcut la noi în chipul cel mai urgent, apoi s-ar vedea că răul e atât de mare încât n-ar mai fi nevoie de programe și idei, ci de un mare măturoi care, mai întâi, să facă curățenie, să lase terenul liber. Pe urmă se va putea chibzui ușor ce e de făcut, și în cazul acesta, nu programele logic întocmite sunt de rigoare, ci oamenii hotărâți să execute ziua ce plănuiesc noaptea, cam stilul rusesc sau italienesc, regimuri după care dau în vânt stânga și dreapta șmecherilor noștri politici.
Eu însă am spus că nu mai cred în nici un regim, ci mă mulțumesc să sper într-o soartă mai bună a omului, pe care omul va ști să și-o croiască cu încetul. Și cu asta am răspuns la toate javrele care s-au supărat că nu le pot fi pe plac și mă batjocoresc, după ce mi-au implorat colaborarea cu plată și chiar au scris că om de aur ca mine, mai rar, bobocule! E drept că și această lingușeală venea după o batjocură mai veche. Apoi, iarăși voi deveni un om de aur. Și acești păduchi ai presei românești vorbesc de „caracter"!
Aș mai vrea să spun un cuvânt despre „Cruciada" (Stelescu și Talex, și-l vor spune, cred, pe al lor, mai cu temei).
Repet că, până azi, sunt convins că „Cruciada" e o mișcare mai mult sufletească decât de realizări imediate. Hitler, în zece ani, a organizat un partid de-o tărie nemai pomenită care, dacă nu poate încă să realizeze nimic, e fiindcă lumea întreagă e împotriva lui, dar se va vedea că un popor nu poate trăi împrejmuit cu sârma ghimpată a tratatelor, când foamea e în joc. Iar lui Mussolini nu i-a trebuit decât doi ani ca să curme scurt cu o anarhie care avea toate șansele să devină sovietică. Apoi a știut să facă din Italia un stat fără de care nu se poate nimic organiza astăzi.
Că toate acestea nu sunt tocmai pe placul meu și al democrației universale, asta e altă gâscă.
La noi însă naționalismul n-a făcut, în aceiași 10-15 ani, decât să ucidă un prefect, apoi un prim-ministru.
În vreme ce țara e lipsită de armament și avuția ei e prădată de toate partidele. Iată ce suntem. Un popor în care numai netrebnicii ajung la cârmă țării. Valorile omenești pe care el trebuie să le cuprindă în sânul lui, stau ascunse, bântuite de neputință și scepticism.
Aș fi deci fericit dacă „Cruciada" ar aduce acestor oameni fie și numai o adiere de vânt sănătos, vântul totdeauna primăvăratic al mult înșelatelor speranțe omenești. N-am nici un motiv, până azi, să cred că „Cruciada" va deveni codârla vreunui partid, ori partiduț. Mai curând o văd sucombând onorabil, decât trădând.
Presupun că cei doi oameni pe care îi cunosc, Stelescu și Talex, vor înțelege această menire a lor de crainici ai unei speranțe de regenerare morală și de pionieri ai acelui apostolat mesianic de care am vorbit mai sus.
Atât pot face ei, deocamdată. Și dacă vor ști să rămână curați, eu le promit aci slabul meu concurs.
Căci, să nu-și facă prietenii mei iluzii asupra puterii mele de muncă, sunt un suflet permanent călător, pe care cea dintâi gripă mai gravă îl va trimite în lumea cealaltă. Nu e ușor să fii pe placul tuturor oamenilor. Pe lângă asta, am o operă de terminat, muncă ucigătoare, pentru un om nevoit să scrie, bolnav, într-o limbă pe care niciodată n-a cunoscut-o bine și pe care a uitat-o, de patru ani de când n-o mai vorbește.
Iată atâtea motive grave care, adăugate la neîncrederea mea în orice acțiune de masă, mă obligă să declar încă odată că înțeleg să rămân perfect în afară de toate acțiunile „Cruciadei". Ceea ce voi putea și voi crede că e bine să dau, voi da fără să cer în schimb nimic, nimic, nici chiar respectul ce mi se cuvine.
Dar pentru ca încercarea „Cruciadei" de-a ralia sufletele distinse, să aibă oarecari sorți de izbândă, ea are nevoie să fie susținută, fie și numai de puținii oameni care azi o urmăresc cu curiozitate.
Rog, deci, pe toți acei care cred într-o posibilă ridicare a nivelului moral național, să asigure acestei gazete o modestă existență, neatârnată, ca să nu mai aibă nevoie de generozitatea cutărui sau cutărui om de treabă, așa cum e cazul azi și cum a mărturisi sincer. Trimeteți „Cruciadei" abonamente. Ajutați-o, cei care puteți peste cotul abonamentului. Colaborați la ea.
Iar dacă nu veți face nimic, să vă fie de bine!
PANAIT ISTRATI
N. R. Dacă articolul lui Panait Istrati este lipsit pe alocurea de continuitate și nu are sens, aceasta e din cauza Cenzurii.
Cruciada Românismului - Anul I, nr 9 de joi, 31 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index