Povestea vieții lui Adrian Zografi, în șase volume, ar fi trebuit să constituie, la origină, întreaga mea operă. O operă literară dublată de mărturia unui om matur. Împlineam patruzeci de ani, cînd, în vara anului 1924, apăru Chira Chiralina, întiia mea carte. Desigur, nu-i o vîrstă la care se debutează în meseria de scriitor -am spus-o de altfel în prefață Chirei mele. Pe atunci, însă, nu eram hotărît decit să povestesc un caz. Și n-am făcut-o decit împins de Romain Rolland.
Dar, de îndată ce m-așternui la scris, pasiunea temperamentului meu îmi luă minţile, așa cum vintul ia un fulg. Străluceam de bucurie, plingeam în hohote de fericire, la gîndul că un prieten de un soi și o dimensiune, încă necunoscute mie, voia ca eu să scriu, ba chiar în limba franceză! Și ce franceză! Am mai povestit-o și altădată: un ciripit, a cărui melodie armonioasă mă scosese din minti și pe care o descoperisem singur descifrind cu dicționarul pe Fenelon, Jean-Jacques și alti citiva clasici. Căutam un mijloc rudimentar, care să mă ajute să fiu înţeles de colegii mei, zugravii elveţieni. M-am trezit cîntînd dintr-un flaut, ale cărui sunete îmi minunau auzul. Și deoarece un ascultător ca Romain Rolland îmi striga: "Dă-i drumul!” m-am supus, ca să-i fac plăcere, cu o încredere oarbă; dar scăpai de printre degete firul călăuzitor al Ariadnei mele și mă rătăcii într-un labirint de povestiri minunate.
Cînd am vrut să mă înapoiez, la al meu Adrian Zografi, la viaţa lui adevărată sau verosimilă, am observat că flautul meu plesnise. Mihail își pleda rău marea sa cauză: prietenia. Încurcai realitatea și visul. Îmi lipsea oare suflul? Încercai să mă conving cîntind Nerantula și Ciulinii Baraganului. Şi am fost foarte aplaudat.
Dar viermele îndoielii se strecurase în ceea ce era mai bun în mine. Mă temeam de contactul cu sufletul operei mele. Ca să îndepărtez spiritul rău, am aruncat între mine și el un mănunchi de fișii de viată: Pescuitorul de bureți și apoi ultimul meu chiot: Tata Minca, care incepe cu elanurile de altădată, spre a se stinge îndată ca un "cîntec de lebădă". Și-acum, iată-mă cu braţele bălăbăninde dinaintea vieții lui Adrian Zografi, care trebuie să fie uimitoare, dar pe care o privesc cu un ochi rece. Mi-e silă de el. Pentru el nu mai am un flaut, ci un condei, ca toti scriitorii din vremea mea, care nu scriu din pasiune, ci pentru a-și cistiga existenta, cu “arme” pe care, spre paguba mea, nu le am: întii, ei știu a face cărți, în timp ce eu sînt un nepriceput; și apoi ei scriu în limba maternă, pe cind eu bijbii ca un orb, dîndu-mă cu capul de pereții unor reguli gramaticale din care nu cunosc o iotă.
*
Nimeni să nu-și închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să cerșesc nu știu ce indulgență a cititorului sau a posterităţii. Nu alții mă vor învăţa ceea ce sint, ceea ce pot sau nu. De asemenea, cînd pomenesc de "scăderile” mele, trebuie să se înțeleagă prin ele, eroismele mele. Şi-acum, iată dovada, pe care o supun mai cu seamă la examenul acestui tineret, care-mi scrie ca să mă întrebe cît sint de fericit:
Dacă a scrie e o dramă pentru cel ce-și transformă vocatia în cult, chiar cînd jonglează cu limba sa maternă, ce trebuie să însemne asta pentru mine care, într-o franceză întimplătoare, sînt nevoit încă și acum să deschid de-o sută de ori pe zi Larousse-ul, pentru a-i cere să-mi spună - de exemplu - cînd se scrie amener și cind emmener ? Dar asta-i chinurile iadului! Înaintez ca o cirtiță, obligată să urce o scară incandescentă. Și sufăr cu virf și indesat, neștiind aproape niciodată cînd îmi ameliorez și cînd îmi înrăutățesc textul.
Vai de soarta celor așa ca mine! Înainte de-a fi scriitor, am cunoscut binisor muncile cele mai grele. dar nu bănuiam atunci că-mi răminea să cunosc și pe cele mai inumane dintre toate: acelea care se practică în admiraţia oamenilor și la capătul cărora sufletul și trupul ti se vlăguiesc de moarte. Da! acest suflet pe care l-am apărat atita de jugul nevoilor imediate și care era întiia mea fericire! Astăzi el mă părăsește încetul cu încetul, fără să pot - ca pe vremea cind eram un biet salahor - să-l salvez de la o moarte păcătoasă. Condamnat să scriu, - iată eroismul meu întors pe dos.
L-am voit oare cituși de putin? Nu! Spre diferentă de Martin Eden, n-am trimis niciodată vreun manuscris unui editor sau om de litere, și cei care mi le trimit azi pe ale lor, reamintindu-mi "marele meu noroc”, nu știu că Romain Rolland s-a războit cu mine din ianuarie 1921 pînă în mai 1922, ca să mă hotărască să scriu. E prima dovadă de eroism, ce am cunoscut la dinsul: "Lucrează, striga el omului ce părăsise spitalul din Nisa. Eu datoresc muncii salvarea mea!”
Pînă atunci, abandonasem încercările literare la pagina treizeci sau cel mult patruzeci. Şi asta in romănește, la citiva ani depărtare una de alta. Aveam groază de munca literară, care nu mergea de la sine. Îmi închipuiam că romancierii scriu așa cum cîntă privighetoarea. Era, de altfel, o gindire comodă, ce se împăca cu al meu dolce farniente. Nu-mi plăcea efortul.
Glasul de la Villeneuve m-a impresionat cu accentul său deosebit: atunci cînd ai ceva de spus și darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o rușine.
M-am supus, deci, cu tot elanul. Dar, necunoașterea iimbii m-a făcut-să plătesc, încă de la început, bucuria de a scrie, de a scrie în limba franceză. Îmi simțeam pieptul ca un furnal plin cu metale în fuziune, ce căutau o iesire și nu găseau tipare gata să le primească. Stăvileam, la fiecare pas, materia incandescentă, ca să văd dacă e vorba de doi Ilsau un e grav, de doip sau unul singur, de un feminin sau masculin. Nu știu cum de n-am înnebunit la aceea vreme. Și ce de aur frumos, risipit pe pămint!
În felul acesta mi-am scris toate cărtile si întreaga-mi corespondență. Fost-a oare vreodată, în istorie, un alt scriitor atit de înghesuit ca mine?
*
Totuși, cită vreme dogoarea interioară s-a menţinut la maximum, suferințele nașterilor mele chinuite fură suportabile. Eram aidoma trubadurului nestiutor, sau mai degrabă a ţiganului lăutar de la Brăila care încasează înjurături și bătăi la toate nuntile tărănesti, numai din plăcerea de a vedea pe meseni, zi și noapte, cu privirile agătate de buzele și arcusul său. Am cunoscut și eu atari ochi pe care i-am iubit. Ei sint cei ce au făcut din mine un povestitor.
Dar, vai! Într-o zi farmecul s-a destrămat!
Mă amestecai în treburile lumii și discutai cu prietenii mei despre ideile și problemele din vremea mea. Am fost, mai întîi, dojenit, cu delicatete, apoi, fiindcă stăruiam, mă bruftuiră: "Cismarule, vezi-ţi de ghetele tale!” Atunci, mă supărai. Uitau oare, că Adrian Zografi a fost mai mult un revoltat decit un povestitor? Nu uitaseră; dar ei voiau ca revolta lui să fie cu zgardă. Ceea ce mă supără, la culme. Ne certarăm. La înapoierea mea din Rusia, mă despărții de cei mai mari prieteni ai mei.
Şi în timp ce Egiptul mă respingea de la graniţa sa, iar Italia mă arunca într-una din închisorile sale din Triest, ”binevoitorii” anuntau "trădarea” mea Europei muncitoare, clasei mele: "agent al Sigurantei romăne”, "vindut burgheziei”. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, în mijlocul unei tăceri care-mi dovedi cit de singur este omul pe pămint.
Deșertăciunea deșertăciunilor...
Dar asta nu-i totul. Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, ci, totdeauna, bine întovărășită.
În singurătatea mea, mereu crescîndă din acesti ultimi ani, îmi rămase totuși, unul sau doi prieteni vechi, dintre acei care au jucat un rol ideal în existența mea. l-am pierdut si pe aceștia, într-un fel de nemărturisit, din.cauza banilor!
Desigur, cărțile mi-au adus ceva bani pe care îi împărțeam, pe măsură ce veneau, cu oricine - prieten sau necunoscut - care mi se adresa. Nu făceam cu asta decit să continui o practică de totdeauna, care nu era numai a mea. În Orient, mai ales, întrăjutorarea prietenească, ca și ajutorul dat unui necunoscut sînt lucruri banale. Lor le datoresc că n-am crăpat de mizerie. În direcţia aceasta, Orientul însuși a fost destul de generos cu mine.
Ei bine! Cei mai buni prieteni ai mei au numit risipă acest fel al meu de-a fi. Se pare că acești bani blestemaţi trebuiau păstraţi, ca să-i mincăm în familie.
Aci, cearta noastră a fost orientală: dezgustătoare, murdară, definitivă. De-o parte și de alta sufletele s-au prăbușit sub povara ocărilor.
Dar, asta-i totul? Nu, mai trebuia și colacul.
A fost femeia.
Numeroase au fost femeile în viața mea. Le-am iubit. M-au iubit. Și despărțirile noastre au tost totdeauna suportabile. Avînd oroare de suferința, care vine de pe urma cărnii înșelate - cea mai îndobitocitoare dintre toate! - am făcut chiar imposibilul, pentru ca în timpul unei rupturi răul să nu fie ucigător pentru nici una din părți.
Da, făceam chiar imposibilul... Și reușeam, pentru că eu tineam hăţurile. Dar veni ziua cînd o femeie - cea mai mare dintre toate cite am cunoscut: femeia tovarașe de viată - îmi subtilizează conducerea nebunului echipaj. Presimțind dezastrul, ah! de cite ori n-am impolorat-o să mă lase să mă duc dracului, cit mai era timp ca răul să poată fi egal suportat!
- Nu... nu! striga ea. Nu pot trăi fără tine! Ucide-mă, mai bine!
Atunci, plecai capul și-i trecui hățurile.
M-a dus pe marginea prăpastiei, m-a scuipat în faţă, și m-a prăvălit în abis, pe neașteptate. N-a suferit deloc. Era ocupată de altceva.
A fost o femeie de mare caracter. Mi-au spus-o cei mai distinși dintre prietenii mei. Şi chiar eu eram convins de acest lucru.
Doamne! Dă-i bărbatului ciumă, lepră și orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nu-l blagoslovi cu o femeie de “mare caracter”.
Eu eram să-mi pierd mintile.
Asta s-a întimplat în vara lui 1930.
*
Nici un ideal social. Nici o credinţă în artă. Nici o prietenie Nici o femeie - tovarășe de viață.
Singur, lungit în patul meu, cu ochii fixati pe tavanul alb al cāsutei mele din Brăila, am trăit zile și nopti în luptă cu nebunia și sinuciderea. Nu voiam să mă prăbușesc. Voiam să înțeleg. Să înțeleg monstruozităţile existenţei!
Credeam că învinsesem. Încă o dată! Dar, nu. Un alt dușman mă pindea: tuberculoza! Ea m-a înjunghiat pe la spate, cind nu mă așteptam.
O nouă luptă, dar fără nici un succes.
În starea asta, mă aflu acum.
Retras, în clipa de față, în această veche minăstire din Carpaţii moldoveni, de unde și scriu aceste rinduri, mă răzvrătesc - pare-mi-se zadarnic - împotriva soartei mele. Nu mai am pentru a respira decit baza plăminilor. De patru luni îmi petrec trei sferturi din timp în pat. Nu pot face decit două sute de pasi si nici să vorbesc cinci minute, fără să nu mă sufoc. Iar trupul meu, ars de febră, nu cîntărește mai mult de cincizeci de kilograme. Tuberculoza - vechea mea cunoștință - nu m-a adus niciodată în halul ăsta.
Și asta-i grav.
*
Cu toate astea, nu pot să mor!
Partea cea mai serioasă, cea mai cinstită a operei mele, se află mereu în burta mea. Nu mă simt născut să distrez pe oameni, ci să-i instruiesc frățește, deoarece experienta mea de viată e una dintre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu vor să fie instruiți. Ba da! ei o vor, dar dindu-le exemplul.
De ce sintem atit de simţitori la triumful binelui asupra răului? Pentru ce ne bucurăm de înfrîngerea celui rău? Pentru că ne-am născut buni. Dar acest triumf și această înfrîngere nu trebuie s-o arătăm oamenilor doar prin romane, la teatru sau la cinematograf, ci trebuie să le-o dovedim în viaţă, si iată ceea ce nu se face decit rareori.
Destul de rar, din două motive: mai întîi, fiindcă omul deși s-a născut bun, el este în acelasi timp o făptură orgolioasă, seacă și egoistă; apoi, fiindcă e foarte greu să fii generos în viață, cită vreme enorma majoritate a oamenilor face contrariul.
Ei bine, de-a lungul vieţii mele - care-i una dintre cele mai dureroase - singura comportare, îndeplinită cît mai perfect posibil, a fost tocmai aceea de a fi învins greutatea de-a te comporta ca un om generos. Da! astăzi, cind viata ni-e la cheremul celei mai ușoare răceli, pot să strig în fața tuturor: răscoliți-mi existenta, veti găsi în ea tot ce vreti impotriva mea, dar nu veti putea găsi nici o urmă din defectul care-i nenorocirea omenirii: egoismul, cumplitul egoism care-i face pe om nesimţitori la nenorocirea aproapelui.
Aici se află, în întregime, al meu Adrian Zografi.
Adrian va dovedi, cu exemplul vieţii sale, că nu-i neapărat necesar să ai un suflet stoic sau virtuos, pentru a putea și a trebui să trăiești generos. E, pur și simplu, pentru că generozitatea oferă sufletului mai multe satisfacţii decit egoismul.
Viaţa nu este frumoasă numai cînd ești la adăpost de mizerie în mijlocul suferinţei universale; sau cînd trăiești într-o vilă măreaţă, înconjurat de femei frumoase, de prieteni lingușitori, de automobile superbe și de cîini frumoși, așa cum o fac cei mai mulţi dintre artiștii și lupii moraliști ai veacului nostru apocaliptic.
Viata poate fi mult mai frumoasă, murind pe un pat de scînduri, fără ranchiună, cu conștiința ușurată de orice povară rușinoasă - cu toate că ai avut și tu ocazia și chiar pofta, uneori, să faci ceea ce face aproape toată lumea.
Omenirea poate trăi fără drumuri, fără electricitate şi chiar fără higienăă corporală, moare însă dacă nu are suflete curate.
*
Adrian va trăi și va muri poate pe un pat de scinduri, pentru că, avînd credinţă totală în generozitate, viaţa l-a răsplătit din belșug.
Aceasta se plătește. Se plătește cu sîngele tău.
Cum ar fi putut el să-și sfirsească viaţa într-un palat și soț al unei americance bogate, cînd el a ţintit la descoperirea unui Romain Rolland și a unui Gheorghe Ionescu și cînd viaţa, cea atit de bogată în miracole, i-a dat și pe unul și pe celălalt?
Oh, da!... Se va putea despărţi, într-o zi, de amindoi. Nu numai moartea desparte pe oameni, mai sînt, de asemenea, neînțelegerile și nimicurile temperamentelor noastre. Dar asta nu contează. Se uită de-a lungul secolelor. Ceea ce contează și nu se uită niciodată, în memoria generoasă a oamenilor, sînt marile prietenii, creatoare de miracole.
Unul din aceste miracole e frumoasa clipă a întilnirii noastre, tustrei, în noaptea adincă a eternității.
Iată mina mea... Și să murim fiecare în patul ce ni-e drag!
*
Am înţeles acest lucru, după ce am trăit șaisprezece luni în URSS și după ce am biruit gindul sinuciderii și nebunia. Am înţeles că "nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei sale”, așa cum spune nu mai știu cine.
Totuși, trebuie să încerci a merge mai departe. Oricit de puţin. Dar să încerci.
Deoarece se află în fața noastră, ca un cadavru rău mirositor, teribila viață a oamenilor, - a oamenilor care se sfișie unul pe altul. În sfîrșit! Nu-i oare adevărat că, de cînd e lumea, orice pumn care se ridică deasupra omenirii, din orice parte ar veni el, de sus ori de jos, nu zdrobește decit semenul slab? Ei bine! unde stă scris că asta trebuie să se continue astfel pînă la sfirșitul veacurilor?
Știu: savanţi-prieteni îmi reamintesc neîncetat biologia și legile ei. Nu! nu! dacă universităţile nu propovăduiesc decit asta - la pămint cu ele! Eu refuz să mă consider o pasăre de pradă, care se hrănește cu sîngele firtatelor ei. Eu sînt om, adică singura ființă animală care suferă la priveliștea suferinței semenilor ei. Nu trebuie să fiu confundat cu un biet uliu.
Atunci? La ce servesc oare toate aceste știinte, toate aceste arte, tot bălegarul filozofiilor voastre milenare, de vreme ce n-am ajuns încă să interzicem - sub pedeapsa cu moartea - de-a trăi din sîngele aproapelui nostru? De ce, de la înălțimea catedrelor voastre de morală și religie voi propovăduiţi Frumosul, Binele, Dreptatea, de vreme ce toti - pînă la ultimul - nu faceti în practică decit să ascultati de legile biologice ale uliului?
*
Dar toate aceste lucruri s-au mai rostit și atit de bine încît mulțimile, totdeauna însetate de dreptate, se dau în vînt după ele. Și din toti iconocilaștii, ele și-au făurit noi idoli.
Ce-a ieșit din toate astea? Nimic.
Sau mai degrabă, da! a apărut o nouă meserie, cea mai oribilă dintre toate: meseria, destul de bănoasă, a artistului sau moralistului care se hrănește cu sîngele sfintei revolte a învinșilor.
Acum s-a sfîrșit!
Văd apărînd în stradă un om nou, un golan. Un golan care nu mai crede în nimic, dar care are încredere totală în forțele vieţii și, de pe patul meu de suferință - care îmi poate deveni în toamna asta un sicriu, - eu îi spun acestui golan ceea ce Adrian Zografi n-o să mai aibe timpul necesar. Îi spun următoarele:
După ce am crezut în toate democraţiile - în toate dictaturile și în toate știintele și după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreptate socială mi-am călăuzit-o spre arte și artiști. Dat fiind marea lor influență asupra maselor, mă aşteptam, gindindu-mă la ceea ce tișnește din cărţile lor de uriași revoltați, ca toți să coboare în stradă în fruntea cruciadei împotriva civilizaţiei bestiale, demascind toate ipocriziile democratice, dictatoriale, religioase, știinţifice, pacifiste sau moralizatoare.
Nu s-a văzut nimic din toate acestea, după cum știți. Arta e o escrocherie, la fel ca toate celelalte pretinse valori. Eu însumi am făcut artă și n-am brodit-o rău, deci am tot dreptul să spun: încă o escrocherie. Artistul face la fel ca omul bisericii: predică sublimul, dar adună la gologani, cît poate mai mulți; te abandonează în gura lupului și se retrage să-și rontăie ”agoniseala”, perfect apărat de chiar acele mitraliere ce-ţi cere ca tu singur să le distrugi. lată ce sint artele și artiștii care-ţi răscolesc măruntaiele. Niste șarlatani!!
De aceea, cînd, în birlogul lor, te-ar îndemna să aderi la cutare sau cutare lucru, vărsindu-și lacrimile pentru suferinta ta, tu să n-aderi la nimic!
Nici chiar la toate acele "patrii internationale” care sînt atit de la modă în vremea noastră.
Traiască omul care nu aderă la nimic!
*
Cititorule, tu care erai obișnuit cu arta mea, părăseste-mă! Nu mai am chef de artă și chiar dacă mă vindec, renunt să o mai fac.
Dar Jean Christophe m-a învăţat ceea ce n-am învăţat în toți sctumpii mei Balzaci. Am învățat să vorbesc cinstit cu omul care crede în mine..
În paginile acestui Jean-Christophe pe care-l citeam acum treisprezece ani, vopsind tractoare la Geneva, acest Jean-Christophe, despre care un Georg Brandes îmi scria mai tirziu că "nu-i o operă de artă', eu am învățat ceea ce trebuie să fie un scriitor cinstit și un cititor cinstit.
Asta nu-i puțin! E ceva mult mai mult decit toate aceste bărbi de Divina Comedie și chiar Faust. Da, da... Mult mai numeroase sînt operele de artă care vizează zenitul, decit cele care vă învață cum să vă conduceti cinstit în viață. Merg mai departe: e mult mai ușor să te înflăcărezi, decit să ai, pur și simplu, bun simţ - cinstitul și rarul bun-simt. Și apoi, este nevoie ca fiecare epocă să-și găsească ceea ce are nevoie și eu nu cred că epoca noastră, care-i cea mai săracă în opere care țintesc zenitul, n-a ajuns în situaţia asta, fiindcă duce lipsă de opere care să înveţe pe om să fie cinstit, fără de care lumea va pieri.
Iată ceea ce mă face să amintesc exemplul lui Jean-Christophe. Să nu credeţi că vreau să-l flatez pe Romain Rolland. Ne știaţi prieteni. Aflaţi că nu mai sintem, de trei ani. De ce? Oh! toţi acești "de ce”! Ce importanţă pot să aibă?
Trist este că nu mai sîntem prieteni.
Voi scrie deci un Adrian Zografi cinstit, unde va fi și mai puţină artă decit în Jean-Christophe, și nici o documentare. Nici o asemănare, afară de cea sufletească.
Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu, dorința mea de dreptate. Documentul, - eu, cuvîntul meu.
Iată-te prevenit, cititorule.
La acest început de serie nu-ţi mai spun ceea ce se obișnuiește: că trebuie "să ai răbdare”, că trebuie 'să aștepți” urmarea, sfirsitul sau alte gogoși literare.
Nu. Nu trebuie să aștepți nimic. Tu trebuie să-ți găsești ceea ce cauti, în fiece volum sau să mă părăsești de îndată!
Panait ISTRATI
Cruciada Românismului - Anul I, nr 27 de joi, 13 iunie 1935
Dacă doriți să distribuiți: