Na găsim, desigur, într'o vreme de impas etic. Comorile de samă ale sufletului sunt aruncate voluntar în cloaca traiului ordinar, iar supremele comandamnente de superioară atitudine sunt subordonate nebuniilor unor cheflii.
Astfel se conturează o succintă panoramă socială şi efectul ei nu poate fi decât un argument în plus pentru o atare afirmație.
Nicăeri nu mai arde flacăra misiunii, iar munca şi cinstea nu mai împletesc lauri de glorie curată.
Dar să las toate aceste constatări generale şi să mă ocup numai de situaţia actuală din Biserica noastră. Pe aceasta o cunosc mai bine şi sunt îndreptățit s'o fac, fiindcă vreau să fiu un lucrător cu sârg în ogorul ei.
Cred sincer în rolul salvator al Bisericii şi văd în religia creştină singurul şi pentru lume ultimul mijloc de fericire socială. Fiindcă adevărata chee a deslegării se află numai în adevărul realităţii lui Iisus.
Sarcina, însă, de vestire în larg a principiilor evanghelice, a fost pusă pe umeri omenești care s'au depravat. Slujitorii lui Dumnezeu s'au făcut una cu lumea, în loc să fie ea una cu ei. Şi de-aci toate lipsurile în misiunea de sfinţire, cauzate numai de slăbiciunea duhovnicească a preoților.
Creştinismul, în loc să urnească din stâlpi edificiul umanităţii şi să-l urce spre cer, a fost târât pătimaş spre fundul prăpastiei. Lumea şi-a impus poftele, iar instituţiile ei de bază şi-au aranjat după plac ierarhia, subordonând Biserica.
Aci stă tot răul situaţiei: îngerul s'a umanizat, în sensul deprecierii divinului, prin mijlocirea periculoasă a teluricului.
Am avut împărați imorali și atei cari sau declarat conducători şi legiuitori ai Bisericii. Am avut epoca detestabilă, când aceşti pontifi seculari creștinau cu sabia., De asemenea, ierarhi bisericeşti cari făceau din casa Domnului luxuriant palat pentru desfrâu. Din ură şi din pofte rușinoase, aceiaşi ierarhi au rupt în două coloana vertebrală a altarului creştin. Mantia secolului a îngâmfat pe cleric şi l-a silit să-şi lapede sutana suferinței mângâetoare. Tot ea l-a pornit, cu argumente desigur, în necurmate lupte. Mai târziu, instinctul rasei i-a poruncit să interpreteze ad libitum doctrina creştină. Să justifice legitima apărare si să înlocuiască dragostea cu ura!
Ce vreţi alt exemplu mai puternic, decât această nestăpânită străduinţă de stricare a Evangheliei?
Oameni, cari n'au nimic din zestrea scumpă a religiei creştine, cu bogate caziere imorale, răi şi necredincioşi, se bat cu pumnul în piept pe la răscrucea drumurilor, că sunt vestatorii creștinismului, apostolii lui Hristos! Oameni cari nu ştiu principiile religiei lui Hristos şi cari nu ştiu nici măcar numele adevăraţilor apostoli, vin şi-ţi spun că luptă pentru victoria creştinismului.
Şi dacă încerci să stai niţel de vorbă, îți și arată noul chip al creştinismului:
— Vechiul Testament trebue scos din biblie, fiindcă e opera... jidanilor (inutil să le spui că ovreii de azi nu au Vechiul Testament), iar anumite părți din Noul Testament trebuesc refăcute în spiritul nou al creștinismului. Fiindcă — spun ei — acum avem un creștinism activ, social, cu drept de luptă, pentru binele naţiei. De asemenea, continuă tot ei, trebue începută o luptă dârză împotriva necredincioşilor, silindu-i cu forţa să creadă. Vom decreta rasa ariană superioară şi vom pune problema raselor asimilabile şi neasimilabile. Preoţii vor purta semnul acestei rase, vor avea într'o parte cartea sfântă şi pușca, iar într'alta, crucea şi sabia. La nevoie, le vom da şi costumele specifice.
Așa îmi spunea ritos un leader naţionalist, cu care am stat da vorbă măi alaltăieri și care nu ştia că vreau să fiu preot.
Ce m'a sguduit, însă, mai mult în mirare a fost întâlnirea cu un preot al lui Hristos, care — nici mai mult, nici mai puţin — purta cămaşă verde cu gulerul peste haină şi saluta romanic, dextram tenere.
Am stat mult apoi pe gânduri şi durerea mi-a dat lacrimi, văzând atâta nesfârşită batjocorire a numelui Mântuitorului. Am avut decenii, preoţi liberali, cari au devenit negustorii băncilor populare si au ciomăgit satul ca să aducă oameni la marșurile burgheziei hapsâne. Aceea era vremea plocoanelor când vlădica hiritisea cu preoţia pe cei proptiţi de ciocoimea liberală. A venit apoi epoca democraţiei pure, când darul slujirii la altar era împărţit de domnul deputat. Timpul acela dăinueste și astăzi.
El e cu povestea cea lungă: ca să te faci „popă”, însoarăte „bine”, ia-ți un naș cu "trecere” și dă bani grei, mulţi de tot, la chiriarhie; eşti imediat stăpân pe un sat. Ai, însă, şi tu obligaţia... sfântă de a ajuta în alegeri pe oamenii partidului, cari ți-au oferit harul. Iată-ne acum şi în plină febră naționalistă. Nu, miscare românească. Nu. Asta e ceva inferior. Noi avem nevoie de oameni naționalisti, de armăsari pur sânge, hrăniţi cu fânul României.
Şi cu acest argument s'a început o pestriță hoinăreală de politică zisă naționalistă. Cuza e antisemit, dar face afaceri bune cu ovreii; e rasist, dar nu e împotriva Germanilor, e creştin, dar e ateu şi ereziarh. Codreanu e naţionalist, dar nu e român; vorbește despre Hristos, dar omoară; predică morala, dar e holtei în viaţă.
In plus, deşi sunt — spun ei — vestitorii aceloraşi adevăruri, sunt certaţi şi se au... ca câini!
Aceşti oameni, lângă ei s'au aciuiat și alţii, sunt apostolii creştinismului de azi şi tot ei preconizează drumul preoţiei lui Hristos.
E o fază ultimă si cea mai periculoasă. Răul nu mai e dincolo, ca în burghezie şi democraţie, ispitând de la distanţă. Acum e chiar înlăuntrul Bisericii devenind doctrină şi formulându-se în normă. E ultimul proces de dărâmare a Evangheliei.
Preotul de azi umblă împestriţat, îtț vorbeşte de ură, ca mijloc de trai între oameni, se înhamă la căruţa politicii şi lucrază după principiul arătat de ea. Merge în marșuri militare, cântă cântece războinice, poartă pistol și cuţit, şi lovește, iar toată povestea cu opera constructivă e motivată după argumentele șefului.
Sărmani preoţi și necăjită Biserică!
Nu există oare cuvânt de jar care să aprindă inima preotului pentru fapta bună? Dar oare Evanghelia nu e ea mai veche decât Cuza şi Codreanu? Și nu există o altă interpretare a creştinismului decât cea făcută politic si cu sofisme de Nichifor Crainic? De când salba de sfinți a fost înlocuită cu mamudeaua unui fost eretic?...
Pentru numele lui Dumnezeu, care e bun și iartă, văzând toate. Creștinismul e altceva, e de esenţă divină și cu scopul purificării umane. Religia creștină sfințește rosturile sociale găsite, dar numai pe cele alese, cari nu contrazic economia divină. Hristos a cerut credinţă fierbinte şi fapte de aur. A spus că sensul Evangheliei e iubirea.
N'a îndemnat la ură și la măcel, findcă a dorit „o turmă şi un păstor”. A cerut muncă și cinste, dar pentru gloria Bisericii. A întemeiat o morală și a cerut identificarea vorbei cu fapta.
N'a spus că trebue să fim rasiști; a spus, însă, că trebue să ne păzim de necredincioşi, de orice rasă ar fi. Dar nu să-i considerăm lepădaţi, ci buni pentru mântuire. Biserica e împotriva războiului si cere înfrățirea patemei de iubire şi convingere.
Acesta e adevăratul creșstinism,
Nu cel explicat literar-teologic, nu cel politic şi nici cel filosofic-teologic.
Dacă vrei să fii creştin cu adevărat, aruncă sgura împrejurărilor, pleacă-ţi fruntea minţii si genunchii inimii şi deschide o St. Scriptură. Ea îţi arată sensul, nebun pentru lume, îţi oferă argumente şi-ţi pune la îndemână putinta de a găsi, prin negura istoriei, chipul adevăratului creștinism. Cere prin rugăciune și Hristos îţi va încălzi sufletul cu bucuria înţelegerii.
MIHAI ŞTEFAN
Cruciada Românismului - Anul I, nr 34 de joi, 1 august 1935
Dacă doriți să distribuiți: