Nu știu cum, dar te cuprinde uneori o întrebare durabilă și copleșitoare, văzând contrastul isbitor dintre concepția religiei creștine și cei îndatoriți, prin convingere, s’o vestească lumii: din ce cauză acești oameni nu pot realiza prin faptele vieții lor suprema învățătură a Mântuitorului, dece nu sunt mai buni, dece opun un zid neînțelegător frumuseții superioare a doctrinei evanghelice și cum se face că ei, preoții, sunt primii trădători ai acestui consemn de jertfire pentru mântuirea lumii?
Iată un șir de întrebări cari se află pe buzele oricui, iată situația dureroasa din Biserica noastră care îndreptățește pe oricine să-și pună astfel de întrebări și să ceară o explicație.
Cum se face, de pildă, că un sistem filosofic sau politic atrage mii de oameni și ridică valuri de suflete, cari se jărue volnic pentru asemenea „minciună“ intelectuală, înfruntând chiar moartea pentru victoria sistemului?
Dece adică și religia creștină, care chiar pentru omul indiferent e superioară oricărui sistem religios și moral, să nu captiveze sufletele, dece să nu afle sălaș în convingerea omului?
Slavă Domnului, până acum nimeni dintre oamenii de seamă nu s’a afirmat protivnic și n’a tăgăduit niciodată necesitatea concepției creștine și superioritatea etnică a religiei Mântuitorului.
Dece, totuși, înlăturarea ei și de chiar preoții lui Hristos? Dece?
Astfel mi-am pus, în repetate rânduri, amare întrebări, chinuindu-mă de multe ori să găsesc o explicație măcar acestei uluitoare batjocoriri săvârșită în primul rând de slujitorii sfintelor altare. Știu că preoții sunt crescuți în școli, unde, in genere, pimesc felurite ajutoare pentru judecată și înțelegere. Cunosc foarte mulți dintre ei cari au ajuns adevărate podoabe cărturărești. Apoi mai știu că preoții sunt și ei tot oameni, și anume dintre cei trecuți prin școli, unde li s’a dat o instrucție suficientă și li s’a creat un mediu de viață acceptabil.
Ei bine, dece acești oameni se coboară mai jos de nivelul uman obișnuit? Ce, adică, preoția obligă la incorectitudine, la desmăț și imoralitate? Eu știu că această misiune purifică, ridică și înobilează. Sacredoțiul e frumos și scump, ales și rar. E misiunea cea mai grea din lume, dar e și cea mai curată. Scopul ei te face să învingi și sa uiți toate obstacolele. In orice caz, nu e, din punct de vedere comparativ, cea din urmă, în ceeace privește mijloacele de realizare. Ce pot fi mai de preț decât munca sfântă a înfrățirii lumii prin iubire și pilda personală a preotului în opera de binefacere?
Și totuși, sunt așa de multe și felurite chipurile în cari se depreciază slujitorii altarului, încât îți vine să crezi că ei nu sunt oameni. Fiindcă prea le lipsește demnitatea de om.
Nu mai departe, să luăm amestecul preotului în politică. In politica falsă de astăzi, care e mijlocul cei mai sigur de îmbogățire personală, în paguba și demoralizarea massei, manevrată uimitor din punct de vedere electoral.
Dorința pătimașă a celor mai mulți dintre preoți, cari caută să facă politică, i-a împins la cele mai degradatoare cedări, la fapte nepermise și la părăsirea altarului.
Eu nu cred că există astăzi, în Țara Românească, un preot care sa nu facă politică. Nu să nu-și îndeplinească obligațiile cetațenești, ci să nu facă politică militantă, de partid.
Îi veți găsi în toate partidele, îi veți vedea luând parte la toate întrunirile, și chiar Duminica veți afla că „Părintele“ s’a dus la cutare întrunire, unde vine șeful suprem al partidului. De câte ori n’am văzut eu insumi preoți defilând pe Calea Victoriei, alături de trepădușii electorali ai prtidului. Câți preoți cunosc numai eu cari au împărțit satul pe chestiune politică și au îndemnat pe oameni la ceartă și bătae. Mi-aduc aminte de unul, finul unui potentat liberal, care în ajunul alegerilor a făcut pe șeful de post să alunge din sat pe toți adversarii politici. Iar altul, fiind lupist, umbla cu doi covrigi în mână, spunând că ești mai bucuros când îți dă cineva doi și nu unu (preotul era împotriva partidului național-țărănesc). Iar un director de seminar, pe vremea aceea eram elev, când a citit articolul lui Sever Bocu în care — din convingere sau pentru flori retorice — spunea că România Mare se datorește lui Dumnezeu, iar nu liberalilor, s’a făcut foc de necaz și a început imprecațiile necreștine.
Și un caz proaspăt, preotul Marin Popescu din com. Trestieni, jud. Ilfov, cu renume politic de „popa Terente“, închide seria exemplelor mele puține, arătând suficient pacostea politicii pe seama Bisericii. Acest Marin Popescu, care astăzi prin prestigiul Bisericii, a trecut prin seminar — eu îl știu prea bine: îi spuneam „Maciste“ — cum „trece câinele prin apă“, iar diploma a luat-o din milă, găsește mai mult decât oricare și cu ajutorul colegilor, fiindcă tocmai atunci îi murise tată-său și trebuia să ocupe imediat „postul“ de preot rămas vacant.
Aceștia sunt haidăii electorali ai partidelor și ca ei sunt mulți cari lasă misiunea de slujitor al altarului pentru murdăria respirgătoare a politicianismului corupător.
Desigur, urlând că slujesc lui Hristos, le convine. Așa poți ajunge episcop, poți fi profesor universitar și preot cu parohie bună. Poți să fii în fruntea clerului și să scoți hârtii pe nas. bătându-te cu pumnul în piept pentru suferința mare a preoților. Poți chiar să-ți „justiției" obligația de a face politică și de multe ori poți argumenta că partidul din care faci parte e cel mai bun...
Câte nu poți face, mai ales când te-ai scrântit la cap și sfânta masă din altar n’ai mai sărutat-o convingător!
La urma urmei, doar prin politică ai căpătat parohia și restul de funcțiuni. Și, preot ești, conștiința te obligă să fii consecvent!...
Uită, însă, acești preoți cari fac politică militantă, că Biserica e a lui Hristos, iar nu moșia lui Tătărescu, a lui Mihalache sau a lui Argetoianu și nici tribuna de elucubrațiuni a lui Cuza, Goga, Vaida sau Codreanu. Sfântul altar te cere pe tine, preot, curat, convins și numai al lui. Să-ți arzi fruntea pentru pacea ei.
Preoția e jertfă și povară, iar nu profit și aventură.
Și chiar cei cari fac politică: ce mari foloase, ce averi fabuloase pot avea? E mare lucru să te vezi deputat sau consilier eparhial, protopop sau profesor secundar, și în schimb să fii toată viața arătat cu degetul că ești un profitor?
Apoi, de pildă, ce-au făcut toți conducătorii de azi ai altarului, cari sunt liberali sadea, in chestiunea salarizării clerului? Partidul dela putere le-a întors spatele.
Așa e omul politic: te folosește câta vreme are nevoie, apoi iți dă cu piciorul. Nu te mai satisface nici pe tine personal.
Nu mai departe, cazul întâmplat cu numirea unui secretar general la Ministrul Cultelor: zarvă mare, emoții printre preoții „luptători“ ai partidului liberal și la urmă, uimirea, față dle numirea d-lui Avram Imbroane.
Iată, deci, primejdia pricinuita Bisericii de preoții cari fac politică.
Se impune, în schimb, o atitudine demnă a clerului care să slujească în misiunea sacerdotală și să lucreze uniți pentru cultivarea credincioșilor.
Altfel se nărue și ultima stâncă de sprijin din viata acestei țări.
MIHAI ȘTEFAN
Cruciada Românismului - Anul I, nr 20 de joi, 18 aprilie 1935
Dacă doriți să distribuiți: