Stimate domnule Codreanu,
întâi te-ași ruga să nu te înșeli asupra titlului fiindcă, din păcate, nu te stimez deloc. Îmi pare rău că trebuie să încep cu un adevăr atât de gol și oarecum primejdios pentru mine, dar țineam să-ți vorbesc și cum, pe când umblam prin clasele primare, dascălul mi-a arătat cum se scrie o epistolă cuviincioasă, am început-o și eu pe cea de față așa cum se vede mai sus.
De bună seamă că s’ar putea să te întrebi ce mă face să pun mâna pe condei și să aștern pe hârtie gânduri pentru d-ta, atunci când ne despart o sumedenie de lucruri mititele asupra cărora nu ne lovim în păreri.
Vezi d-ta, creștini fiind amândoi, m’am gândit ca în noaptea asta de Crăciun, când se revarsă peste oameni și peste fire atâta pace și când porunca ceia dumnezeiască de bună înțelegere pe pământ își au rost mai mult ca niciodată, m’am gândit că parcă ar fi bine ca așa liniștit și sfătos pentru d-ta și pentru viitorime să privim o leacă înapoi prin sufletul nostru și prin învățătura lui Christos.
Dacă amintirile nu mă înșală și d-ta ești creștin și precât se spune, încă pravoslavnic, ba mai mult cu dumnezeiască în vestitură pentru făptuire de prefaceri omenești și alcătuire de credință nouă.
Îmi vei da voe mie, un om de rând de altminteri, neînvrednicit cu nici un fel de chemare, să te rog pentru o clipă să-ți întorci gândul și privirea dela binele și fericirea țărei acesteia, bunuri ce, d-ta spui îmi pare, ți s’au hărăzit de Sus spre a le aduce la îndeplinire, să-ți întorci privirea zic, către câteva umbre ale trecutului ce le-am rugat să coboare din ceia lume, acoperite de omătul nemuririi și să zăbovească o clipă printre noi.
Ti-ași propune o preumblare în noaptea asta și d-tale, care îți place atât de mult preumblările prin rumâneștile noastremeleaguri, e de bănuit că o să primești.
Să pornim deci spre Moldova, unde avem o întâlnire cu o umbră cumsecade ca toate umbrele, care a avut de-alungul vieții păcatele ei, păcate ce te-ai însărcinat să le pedepsești d-ta și cu Dumnezeu.
Eu cred că acest biet creștin îți e recunoscător că a putut, cu ajutorul d-tale, să guste din fericirea veșnică, odihnind acolo unde, cum spun Sfintele Scripturi, nu e întristare, nici suspin, ci numai viață fără de sfârșit.
Bagi de seamă cum ne zâmbește? De ce o fi fluturând, domnule Codreanu, pe buzele morților, zâmbetul ăsta atotcuprinzător, îmbrățișând culmile a două lumi?
Să-l lăsăm să odihnească în pace în noaptea de Crăciun!
Ascunsă într’un fund de vale, pe undeva pe lângă niște ape țâșnite din brâul munților, e o bisericuță, un paraclis așa cum îl obișnuiau strămoșii.
Uite că am ajuns și aci după atâta drum anevoios. In prag ne așteaptă altă umbră! Să îngenunchiem amândoi, domnule Codreanu, fiindcă umbra asta e temelia'unei țări, jertfa unui sfânt, credința măreață a unui trecut de sânge și suferință împletit în strălucirea unui viitor pe care l-a zidit cu mâini bătătorite de plăieș, de pandur, de ostaș.
Ne cheamă! Să-l urmăm privind găurile sângerânde ce-i pătează neaua părului... Și uite cum răsar sumedenie de umbre în jurul lui... Știi câte sânt: opt sute de mii... Sunt umbrele cari s’au amestecat cu pământul țării, veghind de sub el ca ea să rămâie a noastră, și ca s’o poți ferici d-ta...
Iacă, eu mi-am găsit două rude bune printre ele. Nu le-am mai văzut de douăzeci de ani... Ia caută, poate că cu oarecare osteneală să-ți găsești și d-ta vreuna...
Umbra dela Urșani, în oștirea lui de umbre, flutură pe întinsul câmpiei albe și auzi întrebarea care huește pe aripile vântului? Ce-ați făcut cu moștenirea noastră?
Să mergem, domnule Codreanu, fiindcă au dreptate morții și noi n’avem ce le răspunde!
Și aci, aproape de casa noastră, unde ne așteaptă mâine colindele și pomul Crăciunului, să poposim o clipă la căpătâiul unei biete cruci de lemn.
Câtă tinerețe e în umbra acestei cruci și câtă strălucire în ochii aceștia mari ce ne învălue, ne cuprind, ne amestecă cu pământul...
Îl mai ții minte? E prietenul bun de odinioară, tovarășul care a suferit și a luptat dârz ca să ajungi d-ta Mântuitor de neam!
De ce ai făcut toate acestea, Căpitane?
Ce limpede i-a răsunat glasul în noaptea asta liniștită și rece...
Umbra de pe plaiurile Moldovei, umbra dela Urșani și cea din Valea Plângerii se șterg ușor departe, colea, unde se împreună cerul cu pământul...
Am rămas singuri, domnule Codreanu, te-a acoperit omătul peste tot... E mai bine așa fiindcă nu se mai vede sângele de pe frunte.
La revedere, domnule Codreanu, poate că la anul, de Crăciun, n’o să ne mai putem plimba împreună, poate că prin bunăvoința d-tale atunci vom fi patru umbre ce te vor primi în noaptea de Crăciun.
Mi-ar părea rău pentru mama, și mi-ar părea rău și pentru d-ta fiindcă Dumnezeu are supărătorul obiceiu 'de a privi din când în când pe pământ și vine o clipă când ne judecă pe toți fie că suntem Mântuitori ori ba.
EMIL GEORGE CALIGA
Cruciada Românismului - Anul III, nr 98, Crăciunul anului 1936
Dacă doriți să distribuiți: