Rămâne, ca o pată de neșters pe conştiinţa românească, semnătura ce s'a dat pactului dela Trianon şi anexelor acestuia, dar rămâne şi ca un exemplu de superficialitate a politicianismului român acel gest de „eleganţă“ internaţională, care ne-a cauzat atâta risipă de energie pentru combaterea - revizionismului maghiar.
La conferinţa de pace, reprezentanţii noştri — cred că nu din răutate, ci dintr'o condamnabilă necunoaștere a situației etnografice, au recunoscut quasi-dreptul secuilor maghiari agupra teritoriului judeţelor: Odorheiu, Ciuc, Treiscaune, chiar şi Mureș (pentruce nu și Turda, căci şi acolo sunt Secui?), lăsând să se creadă că acesta este pământ secuiesc (Terra Siculorum) prin faptul că au admis înscrierea principiului autonomiei culturale a „Secuimii” motivat pe argumentele maghiare că locuitorii acestor județe sunt, în mare majoritate, Secui unguri.
Cercetători asidui ai acestei probleme naţionale, dar şi observatori zi de zi ai ţăranilor "secui“ în înfăţişarea lor, în manifestările şi mentalitatea lor, putem susţine, bazaţi nu numai pe monumentele existente încă îm această regiune, ci chiar pe statisticele vechi - ungureşti, că n'a existat pe aici nici când a Secuime adică un teritoriu cu massă compactă de locuitori secui, ci există — şi azi chiar numai o Regiune Secuizată de trufia politicei maghiare.
Românii sunt în primul rând băstinaşi pe aceste plaiuri, maghiarizaţi odată cu maghiarizarea Secuilor veritabili. Sunt apoi Români colonizați din părțile Sibiului şi din Târnava Mare în județul Odorheiu şi din Moldova, în judeţul Ciuc şi secuizaţi — adică maghiarizaţi —. Astfel a ajuns, prin silnicie şi fals, să fie numite judeţele acestea Terra Siculorum, — șovimismul maghiar al Budapestei comițând un fals istoric de care s'au lăsat convinşi reprezentanţii noştri dela Paris ca de un adevăr istoric şi ca de o realitate etnică.
Rezultatul acestei neprecugetări şi desinteres este curentul revizionist de azi, care pretinde și o mică rectificare la graniţa noastră de vest, dar, folosindu-se şi de recunoaşterea reprezentantilor noştri dela Paris din anii 1919—923, pretinde coridor între Ungaria și „Țara Secuilor“ care, în baza dreptului de autodeterminare al minorităților, ar aparţine Ungariei, fiind locuită de o „massă compactă“ de Secui-maghiari. Este lucru firesc ca această convingere să dăinuiască la Unguri, când întreg sistemul nostru politic, de tratament, aplicat populatiei din aceste judeţe este un argument în plus în această direcţie. Dela Unire încoace, am considerat această regiune ca şi cum ar fi locuită de minoritari. Mai ales, neobosiții electori au venit cu promisiuni dăunătoare intereselor ţării, recunoscând, în vederea câştigării unui vot în plus, dreptul de-a se folosi limba maghiară etc. etc. în toate domeniile vieţii de stat, când bieţii Secuizaţi aşteptau un cuvânt de îndemn românesc, aşa cum le'o fi povestit mamele lor în fragedă copilărie.
Necunoaşterea situaţiei, așa cum s'a prezentat la semnarea tratatului de pace, dăinuia până mai eri, când oficialitățile noastre numeau Secuime, județele amintite mai sus, deşi ele sunt de fapt județe secuizate, deci, în totalul lor, o Regiune Secuizată care trebue să-şi reprimească vechiul ei caracter etnic, vechiul puls de viaţă româneaseă în manifestare, în viaţa socială, deci și'n limba vorbită.
Și ca toate acestea să se realizeze, problema Românilor Secuizaţi trebue să fie tratată ca o problemă de stat, cum a fost două secole de'a rândul, când ungurii au procedat programatic la o secuizare integrală a fraților băștinaşi sau a celor colonizați, intenţionat.
Începutul — propriu zis o inițiativă particulară — făcut de autorităţile judeţene din Odorheiu, la a căror insistență a venit şi ajutorul statului, trebue extins și asupra celorlalte judeţe, contopindu-se toată activitatea într'un sistem organic după un program care să fie permanent și al tuturor guvernelor. Deoarece este bine să se ştie: Regiunea Secuizată nu trebue să fie obiectul târgului politic dintre partidele romăneşti și cele minoritare. Ea va ajunge REGIUNEA REROMÂNIZATĂ în centrul ţării noastre numai printr'un program de muncă constructivă şi de afirmare a autorităţii și trăiniciei româneşti.
Aceasta principial!
În amănunte vom reveni, arătând ceeace nu s'a făcut, ce trebuia să se realizeze, precum şi motivele pentru care numai de doi ani se lucrează în această problemă care, în năprazanicul vânt al revizionismului, e necesar să fie cel dintâi scut al nostru.
Cu acest articol, problema nu e terminată. Am făcut mai mult o semnalizare, născută din nevoia de a atrage atenţia bunilor Români, asupra aşa numitului centru minoritar secuiesc din inima României întregite.
OCTAVIAN M. DOBROTA, fost director al Liceului „Şt. O. Iosif"
Cruciada Românismului - Anul I, nr 48 de vineri, 8 noiembrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: