S'ar putea crede de către unii că vorbim acum despre Coșbuc cu ocazia vreunei comemorări. Și pe drept cuvânt, pe dată ce la noi nu-și mai aminteşte nimeni de marii înaințași decât cu ocazia comemorărilor.
Pe noi nu o comemorare ne-a determinat să scrim aceste rânduri — deşi am fi putut avea şi acest prilej, împlinindu-se acum 25 de zile, 69 de ani de la nașterea lui Coşbuc. Noi nu ne aducem aminte de oamenii mari ai noștri numai la comemorări. Îi purtăm în suflet totdeauna, căutând să fim cu ei. Cântăreţii idealului românesc sunt icoanele sufletului nostru. Pe ei îi iubim, iar faptele lor sunt exemplele pe care trebue să le urmăm.
Dar despre George Coşbuc vorbim astăzi, pentru a aminti de el „intelectualilor” noştri. Acelor intelectuali cari sunt bine informaţi despre literatura străină, ignorând-o pe cea românească.
Și avem destui intelectuali de aceştia cari nu găsesc valori decât peste hotare. Avem intelectuali cărora le este ruşine de origina lor românească şi cari oricând ar vroi să-și schimbe nu naționalitatea, ci originea. Şi aceasta pentru că acești „intelectuali" sunt prea „culți”. De-o cultură foarte „vastă”, însă de-o putere de înțelegere extrem de redusă. Ei spun că nu înțeleg literatura românească pentrucă nici un scriitor de-al nostru nu a atins piscuri de sensibilitte şi gândire cum au atins chiar mediocri scriitori streini. (sic) Aceasta este scuza „intelectualilor” noştri.
Le-am putea răspunde prin citate despre literatura noastră tradusă în alte limbi. Ar putea ști acești domni că însuşi Bernard Schaw a rămas surprins în faţa frumuseții poeziei lui Eminescu, care era tradusă de-o poetă engleză cu ajutorul unui român. Ar mai putea şti aceşti domni că ungurii, prin pana unui distins om al lor, au spus foarte frumoase cuvinte despre Eminescu al nostru. După cum la fel s'a minunat în fața minunățiilor paetice eminesciene, abatele L. Barral, care l-a tradus așa de frumos pe Eminescu.
Dar nu numai atât. Literatura noastră, de foarte multe ori întrece cu mult literatura venită de peste graniță.
La noi însă, ca şi acum 50 de ani, mai există concepția că numai ce e strein, e bun. Ne batem cu pumnii în piept că ne-am occidentalizat, când în realitate am rămas tot la concepțiile de-acum o jumătate de secol.
Dacă n'ar fi şcoala, care să impună învățarea clasicilor noștri, mulți dintre aceşti clasici ar fi complet uitaţi.
Printre aceşti clasici se numără şi Coşbuc. Și el e unul dintre marii noştri creiatori meniți uitării.
Coșbuc, — ca şi Şt. O Iosif, — aproape că s'a întrecut pe el în traducerile pe care ni le-a dat. Poet în adevăratul înțeles al cuvântului, conştient de valoarea unei traduceri, Coşbuc, atunci când a tradus, a creiat din nou.
Cel mai bun exemplu în susținerea afirmațiunilor noastre avem „Divina Comedie” a lui Dante. Orice intelectual român, care ar compara textul original al operii marelui florentin cu textul traducerii lui Coşbuc, şi-ar putea da seama de puterea de creație a lui Coşbuc, cu 'atât mai mult cu cât poetul nostru păstrează forma în terține traduceri. Dar nu numai atât. Economia textului care nu întrece pe cel italian şi sensul cuvintelor pe cari l'a căutat cât mai aproape de original. Fără să exagerăm, putem afirma că în traducerea „Divinei Comedii“, Coşbuc ne-a dat o capodoperă a traducerilor.
Dar noi am început să scrim aceste rânduri pentru a vorbi despre două scrisori ale lui Coşbuc către cumnatul său Gh. Sfetea, scrise cu ocazia tipăririi în broşură a traducerii poemului „Mazepa” al lui lord Byron, pe când cel de-al doilea era la editura „Benvenisti” din Craiova. Aceste scrisori le avem datorită bunăvoinței d-lui Gh. Sfetea. Ele au importanță pentru faptul că ne spun că poetul, în 1896, când au fost scrise, ar fi putut transforma traducerea poemului, din aceea pe care o avem astăzi (adică tot aceea de atunci) într'una mai bună. Dar, conştient de valoarea lui, o lasă aşa cum a făcut-o la 18 ani, tocmai pentru a însemna un punct evolutiv în cariera lui poetică. Traducerea — de altfel o recunoaşte şi Coşbuc, — nu atinge inălțimile originalului. Iar numărul versurilor întrece cu vre-o 200 pe cel al versurilor englezeşti, fapt pe care-l spune şi el într'o scrisoare:
„E o traducere liberă. Eram pe atunci prea tânăr — nici n'aveam optsprezece ani — ca să pot traduce această poezie aşa de bine cum gândesc c'aşi traduce-o astăzi.”
Traducerea, care apărea în broşură acum (1896), era luată după revista „Tribuna”, unde fusese publicată în 1888.
Dar iată cum motivează Coşbuc cele 200 de versuri mai mult ale traducerii față de original:
„Limba engleză are vorbe scurte, poesia engleză le are și mai scurte, iar Byron e model de scurtime în exprimări chiar în limba engleză. Ce era să mă fac eu, slab pe-atunci în versificare, începător într'ale stilului? Dintr'astea se explică de ce traducerea mea are vre-o 200 de versuri mai mult decât originalul”.
Și urmează mărturisind că ar fi dorit s'o controleze. Totuşi, şi aşa cum e, o lasă pentru interesul ei istoric.
„Aş fi dorit să controlez traducerea, să o corectez, ca să fac din ea o traducere bună. N'am avut însă vreme. Așa cum (e) ea deci, poate să aibă pentru unii şi un interes istoric: vor vedea din ea cum am scris eu la 1884, cum mă luptam pe atunci cu găsirea expresiunilor, cu versificarea şi cu stilul. Sânt 12 ani de-atunci.”
Vedem din citatele de mai sus că pe Coșbuc l'au interesat traducerile încă de la începutul activității lui poetice. Vom da şi câteva citate din traducere altă dată, când vom discuta ce-a de-a doua scrisoare în legătură cu această traducere a poemului lui Byron.
Se va putea observa atunci că dela început Coşbuc căuta expresia cea mai bună, ritmul cel mai adecvat. De altfel chiar faptul că aşa de tânăr încearcă să traducă pe Byron, ne spune multe despre creiatorul „Morţii lui Fulger”. Ar trebui retipărit acest poem. El este ca şi necunoscut, pe dată ce din 1896 — când sa tipărit pentru prima oară în broșură — şi până azi, nu s'a mai retipărit. De aceea credem că foarte puțini „intelectuali” de-ai noştri ştiu despre activitatea de traducător din englezeşte a lui Coşbuc. Unii poate şi astăzi ar contesta aceasta dacă n'r fi citatele scrisorilor cari vorbesc singure.
Dar vom mai vorbi despre Coşbuc. Pentrucă e trist să îngrămădim atâta tăcere în jurul acestui creiator, în timp ce pentru mediocritățile de azi ne agităm atâta.
PAUL BĂRBULESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 43 de vineri, 4 octombrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: