Cine a cunoscut România secolului al XIX-lea și face comparaţia între România de atunci şi România de astăzi, nu poate avea o îndoială, România este în preziua unor prefăceri asemănătoare cu acelea din restul Europei.
Inceputurile acestor prefaceri sunt chiar manifeste. Unde s'ar fi pomenit, înainte de războiu, ca tinerii trecuţi prin școli superioare, să meargă în echipe la sate pentru a face o muncă disciplinată și utilă? Satele erau doar pentru cei oropsiţi; nu meritau să fie vizitate decât pentru răscoală sau pentru vot, Astăzi vedem ce n'am văzut până acum; pe absolvenţii de școli superioare muncind, și încă bine, când sunt sub o comandă destoinică (vezi Echipele regale).
Dar prefacerile nu vor veni dintr'odată. Lunga perioadă în care România a fost silită să trăiască sub atâtea influențe străine o va constrânge la un provizorat, până să-şi găsească orientarea definitivă, Asistăm chiar astăzi la încercările care se fac pentru a înlocui imitaţia cea veche după francezi, cu una mai nouă, după germani şi după italieni...
Provizoratul are şanse să se lungească cel puţin câteva zeci de ani prin sprijinul pe care el îl găsește în anachronica spiritualitate a naţionalismului paşoptist. Acest naționalism, care şi-a avut rolul său istoric în cucerirea suveranității Statului român în secolul trecut, constitue astăzi principala piedică în calea însănătoşirii sufleteşti a neamului românesc. El distrage o parte din tineret dela adevăratele lui îndatoriri, făcându-l să-şi piardă timpul cu manifestări îndreptățite să-şi aibă locul numai prin Egipt şi prin țările lipsite de suveranitalea naţională. Pe când în celelalte ţări, cu suveranitate naţională, vechiul naționalism s'a transformat într'un îndemn la muncă, la noi el serveşte din nenorocire în mod exclusiv politicei de căpătuială. Dacă s'ar sfârşi odată acest provizorat! Noi avem nevoie de o spiritualitate care să scoată la lumină virtuțile sufletului românesc printr'o muncă de întrecere şi printr'o cunoaștere mai adâncă de noi înșine. Noi avem nevoie de Românism. Naționalismul secolului trecut a fost în serviciul suveranităţii naţiunii române, ajutând ca această suveranitate să fie recunoscută de Marile Puteri europene. El a izbutit şi cu aceasta şi-a îndeplinit rolul istoric. Astăzi el aparţine dreptului internaţional, avându-și Societatea Naţiunilor din Geneva tribunalul care judecă abaterile ce se pot comite faţă de el. Românismul este altceva. El este spitritualitatea care să facă loc meritului şi prin el să pună în valoare sufletul nostru. Mulțumită naţionalismului secolului trecut avem un loc în concertul naţiunilor suverane europene; mulțumită Românismului vom avea o menire în istoria europeană. Căci menirea istorică este ceva diferit de suveranitatea națională. Aceasta din urmă stă pe baza etnicului omogen și extensiv, pe când menirea istorică stă pe baza etnicului capabil de muncă originală şi de eroism moral. Suveranitatea naţională este o simplă treaptă în cucerirea menirei istorice.
Noi, Românii, suntem la jumătatea drumului. Suntem din punctul de vedere al dreptului internaţional, pe treapta suveranităţii, adică legalmente suntem stăpâni în Țara noastră; dar cu privire la menirea noastră istorică, adică la conducerea Țării noastre, suntem imitatorii străinătăţii. Noi n'avem cârma conducerii în mâna noastră, fiindcă n'avem încă conștiința că viitorul naţiunei române stă în munca celor mai bine dotați dintre Români.
Această conştiinţă ne-o dă Românismul.
Ceva mai mult. Mulțumită Românismului vom şti din partea cui viitorul nostru este primejduit.
Pe baza menirei lor istorice, naţiunile care primejduiesc viitorul nostru sunt acelea care nu-şi pot îndeplini menirea lor decât nimicind sau slăbind pe a noastră. Această distincţie poate servi de normă politicii noastre față de minorităţi. Evreii, turcii, ţiganii, sârbii și bulgarii, constituesc şi vor constitui totdeauna la noi simple infiltrațiuni, pe când maghiarii, germanii şi ruşii, când vor fi în număr mare, vor constitui adversităţi naţionale.
Făcând să triumfe Românismul, asigurăm consolidarea în viitor a neamului nostru şi în acelaşi timp suntem în spiritul vremii. Europa de astăzi cere dela popoarele sale o cât mai sinceră diferenţiere a tipurilor naționale după caracterele originale. Vremea maimuţărelilor a trecut pentru totdeauna. Fiecare popor rămâne să-și realizeze prin însușirile sale proprii menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu.
Secolul al XX-lea este secolul organizării naţiunilor pe fondul lor firesc de totalităţi biologice și sufleteşti.
În înfăptuirea organizării lor, națiunile vor izbuti numai prin experienţa şi punerea în valoare a însuşirilor lor proprii. Acesta este adevărul pe care secolul trecut nu-l cunoştea. Secolul trecut, sub dominația mentalităţii inginereşti, a considerat organizarea ca un ce mecanic care se poate transpune dela un loc la altul şi de aceea el a încurajat imitațiunile. Organizarea însă face parte din viaţa naţiunii. Ea se croieşte pe originalitatea acesteia și se înfăptuește după ce se cunosc virtualitățile de care dispune națiunea, şi numai prin munca acelora cari aparţin naţiunii.
Utilizarea experienţii altora in secolul al XX-lea întâmpină, de altminteri, așa de multe dificultăţi, că de fapt este aproape oprită. Niciuna dintre marile națiuni europene nu mai pune la dispoziţia lumii secretele organizaţiei sale politice și economice. Pretutindeni se ţin ascunse planurile organizării armatei, a industriei și a mijloacelor de comunicaţie. Aceea ce se publică din aceste planuri sunt date statistice fără utilitate pentru imitatori. Vremea imitațiilor a trecut. Naţiunile mari au ieşit din perioada de constituire geografică şi etnică în care inconștientul și imitația jucau rolul principal; astăzi ele sunt în perioada creațiunii conştiente și originale, în care tot ce se infăptueşte de o națiune este produsul fondului său propriu.
Apărarea militară, munca agricolă şi industrială, pregătirea culturală prin şcoală şi biserică, starea sanitară a satelor şi orașelor; toate activităţile, în sfârșit, pe care se întemeiază organizarea unei naţiuni conștientă de menirea sa pe lume nu se pot duce la bun sfârşit decât prin scoaterea şi punerea în valoare a însușirilor care dotează pe membrii naţiunii. Secolul al XlX-lea a fost secolul legitimării popoarelor ca suveranităţi naționale; secolul al XX-lea este secolul selecţionării popoarelor în lupta lor pentru eternitatea istorică,
Constantin Rădulescu-Motru
prof. universitar
Cruciada Românismului - Anul II, nr 86 din 23 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: