Am păcătuit mult și simt nece­sitatea de-a-mi mărturisi fărădelegele.

Preot nu-mi trebuie. Deși sunt creștin, în ei nu mai cred. Duhov­nicul mărturisirii și judecății mele vreau să fie poporul. Și când spun popor, înțeleg acel complex de flă­mânzi și desbrăcați ce-au clădit și clădesc temelia acestei țări neno­rocite. Pe el l-am înșelat cu vorbe și lacrimi, ce curgeau odată cu vorbele mele, și lui vreau să-i spun taina cea mare ce-a clocotit în mi­ne, ca ntr’un cazan, până în ziua totalei înfrângeri.

Pedeapsa mea vreau să vie dela el. În cazul când va fi ispitit de a-mi ridica povara păcatelor ce le port pe conștiință, atunci va fi vrednic de ura și disprețul unui muribund. Nu vreau nici iertare, nici milă dela el. Ceia ce vreau este cunoașterea adâncului păcat ce sălășluește dincolo de mine și de ori­ce om.

Punându-i la îndemână sinceri­tatea, care-i cheia cu care se poate descuia ușile ascunse ale sufletu­lui omenesc, îi voi desvălui sufle­tul meu pentru a ajunge să cu­noască, singur, adâncurile suflete­ști ale altora.

Nu știam să vorbesc și nici nu credeam că voi putea vorbi vr'oda­tă în fața mulțimei. Eram timid. Ba mai mult: mă temeam de oa­meni. Dar n’a trecut mult până când, într’o vară, m'am deprins cu ei, ascultându-le bucuriile, necazu­rile, poveștile și doinele lor. Stă­team mult de vorbă cu ei și le ci­team pe față mâhnirea și nemulțuimirea din cauza stării sociale în care se aflau.

Se plângeau de biruri grele, sechestre, judecăți; și începuseră să se îndoiască de oamenii stăpânirii, care nu făceau altceva decât să stoarcă banul și vlaga muncitoru­lui.

Atunci, răsăriră pe câmp, pe munți, pe dealuri, legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu îmbrăcați în bluze verzi, purtând centiroane și diagonale, iar pe dedesub­tul hainelor purtau arme și cuțite.

Bărbați, femei și copii ieșiau pe la garduri pentru a privi această ceată de tineri ce nu știu nici de foame, nici de frig, precum nu știau nici de rușine, nici de fri­că. Cântau mereu, lăsând în ur­ma lor tristeța sau veselia cântecelor pe care le cântau pretutin­deni și oricând.

Am fost furat de mirajul acelor tineri cu cântecele lor entuziasma­te, întocmai cum e furat călătorul de mirajul „fetei Morgana“ de pe întinsa câmpie a bătrânului Bără­gan. Priveam fascinat după ei. l-am ajuns și-am mărit rândurile cu unul. Am învățat să cânt, să fumez și să beau...

Eram fericit. Eșisem din starea plictisitoarei monotonii. Mai toți erau fii de țărani, care simțeau, sufereau, și credeau la fel.

*

Au trecut câțiva ani. Rândurile s’au mărit. O nouă evadare din ce­tățile legionare. Cuvântări. Făgădueli făcute fără nici o mustrare de cuget. Lacrimi,pe obrazii femeilor și bărbaților necăjiți, care vedeau în ei niște trimiși ai cerului pentru a-i scăpa dela peire. Nu vedeau decât Paradisul legionar. Apoi: primiri triumfale în sate și orașe. Arestări. Lanțuri. Închisori. Sânge, sânge nevinovat din ambe­le taberi.

Când mi-aduc aminte m’apasă groaza. Și cu atât mai mult mă în­grozesc, cu cât perdeaua de după care lucrează așa numiții capi, s'a dat la o parte.

Totul e întemeiat pe minciună și interes. Ambițiile și dorurile de măriri predomină dela cel mai mic pân’ la cel mai mare. Sinceritatea și entuziasmul tinerilor ce nu știau, și'ncă sunt mulți ce nu știu care-i rostul lor în această organizație, după cum sunt foarte mulți și din cei ce habar n’au de programul și ideile la care au aderat, au fost exploatate în modul cel mai josnic.

Acești tineri erau fanatici. Și la fanatismul lui a contribuit mult alegerea, ca protector al organiza­ției, a celui mai viteaz cavaler al cerului: Arhanghelul Mihail, care nu-i decât un paravan de după care trag sforile conducătorii, în­ tocmai ca la „marionette“.

Dumnezeule! Cu cât avânt și curățenie de suflet m'am aruncat în mijlocul luptei!? Vorbeam în fața mulțimei, care nu vedea decât frumosul, flacăra ce ardea în vor­bele mele, dar care nu știa că-l mint, după cum nu știam nici eu aceasta.

Mă primeau în casa lor, împăr­țind puținul de hrană, bun sau rău, pe din două.

Îl mințeam în casa lui și de aceasta nu merit, chiar dac'ar tre­bui, câtuși de puțină milă sau ier­tare. Vreau să-mi ispășesc păcate­le, singur, printr’un proces de con­știință, tîrîndu-mi trupul ce mi­roase a hoit și mucegai de pușcă­rii pe străzile celor în care nu mai cred, făcându-mă să mă gândesc că lumea e-o minciună a creației dumnezeești. Am fost o unealtă după cum sunt toți tinerii ce-au mai rămas credincioși "căpitanu­lui" lor. Dacă mai există oameni cu sufletul curat, — există câțiva — sunt sigur, vor pleca cu aceiaș durere și scârbă cu care am plecat eu. Nu vor rămâne decât cei ce au interese sau cei dornici de-a po­runci unui grup de adolescenți, rău famați, strânși de oriunde, ca­re n’au nici un căpătâi în viața so­cială.

Câtă fățărnicie și murdărie în acești oameni ce apar în fața lu­mii cu: Dumnezeu, morală și drep­tate! Toate acestea nu sunt decât vorbe de exploatare a poporului ce se poate înspăimânta de chinurile iadului și se poate mângâia, făcându-l să creadă orice, cu frumuse­țile și strălucirile raiului menit pentru cei ce cred fără să cerce­teze și pentru cei săraci cu duhul.

Sărmani oameni! Primiți-mă să mă amestic cu voi, căci sunt trup din trupul vostru rătăcit de voi o clipă.

Primiți-mă la voi, dar fără să vă gândiți la iertare. Sunt fratele și învinsul vostru. Am eșit din as­cunzătoarea mea ca să vă apăr pe voi.

Mi-am vândut sufletul, pentru voi, unor oameni tirani, care nu-l meritau, ce fac și trec peste toate, fie chiar sângele celui cu care s'a legat frate, numai s’ajungă ținta, care nu-i aceia pe care o știți dela ei: munca, dreptatea, spânzurătoarea hoților, jertfa de sine pentru a ridica poporul, ci gloria, gloria meschină și onorurile, care-i ridică în rândurile idolilor, în rân­dul vițelului de aur sfărâmat în munții răsăritului de poporul rătă­citor al lui Israel.

Popor nenorocit și vlăguit de puteri! Ești umilit și înșelat du­pă cum te-au înșelat toți până acum.

Te-au înșelat însuți fii tăi, care s’au aruncat, în vârtejul luptelor, cu toată furtuna ce clocotea în ei pentru a te ridica pe tine din să­răcia în care te sbați, dela răsboi încoace, fără să poți scăpa din hi­doasele ei brațe.

Au cumpărat eftin sufletele unor tineri nevinovați, pe care le-au ucis, fără cruțare, pentru a se ridica și-a străluci în fața mulți­mei oameni de nimic, dar cu ambi­ții de-a ajunge deputați, miniștri, dictatori și chiar regi sau împărați, dacă se poate, înconjurați de au­reole orbitoare și purtați în lecticile antice de către "sclavii foamei și goliciunii", care n’au drept nici la vorbă, nici ia libertate, nici la via­ță. Voi mi-ați ucis sufletul, lăsându-mi hoitul putred de păcatele fă­cute pentru mărirea și gloria voas­tră, pe care nu-l va primi nici pă­mântul în care zac strămoșii mei. Vi-l dau vouă pentru a mi-l arde și-a arunca cenușa lui în cele pa­tru puncte cardinale, care căzând de-asupra capetelor mulțimei dis­perate să vadă că nu eu sunt tră­dătorul vostru, așa cum veți spune de-acum înainte, ci voi sunteți tră­dătorii adevărați, trădătorii nea­mului meu, în a cărui puteri am crezut și mai cred încă. El este Dumnezeu meu.

La picioarele lui cad și mă în­chin, căci el este suprema putere în această țară murdărită de no­roiul tuturor oamenilor politici, ca­re n’au avut nici rațiune, nici ini­mă, nici suflet pentru el.

Plâng pe toți acei ce nu cunosc, sau n’au posibilitatea să cunoască murdăria sufletească a acelor ce'n fața oamenilor sunt smeriți și mo­rali.

Dumnezeul poporului meu nu-l va lăsa să cadă îngenunchiat în fața unor oameni interesați și mici la suflet, care merg cu crucea în mână în care ei — mare parte — nu cred, numai pentru a îngenunchia un popor bigot, milostiv și sincer.

El nu știe s’ascundă nimic. Dă totul și face totul pentru cel ce-l convinge mai înainte.

Toți profitorii s’au ridicat pe umerile lui pentru ca, apoi, să-i vândă haina cu care-i îmbrăcat sau sculele cu care-și câștigă îm­bucătura de pâne. Au mers cu to­ții pe drumul rătăcirii, pe care ați apucat și voi.

Mergeți cu bine! Eu rămân să renasc din cenușa mea și să strig unei lumi întregi minciuna și josnicia voastră.

J. CORBEA

* Rânduri adresate D-lui Corneliu Z. Codreanu

Cruciada Românismului - Anul I, nr 13 de joi, 28 februarie 1935


Dacă doriți să distribuiți:
Telegram
WhatsApp

Înapoi la index | Disclaimer / Notă editorială