Între ctitorii ideologiei noastre naţionale, d. prof. C. Rădulescu-Motru ocupă un loc izolat. Nu doar că d-sa s'ar împotrivi, din primul moment, ca „Românismul“ să fie comparat şi integrat în mediul celorlalte formule naţionale - dar doctrina pe care o găsim cristalizată în cartea de care ne ocupăm, îşi constitue unul din titlurile principale tocmai din contrazicerea temei „naţionaliste“, astfel precum aceasta a fost înțeleasă şi practicată de corifeii politici ai veacului trecut.
Sunt semne mari acelea care s'au arătat acum pe cerul spiritualității europene, atât de mari încât ele nu se aseamănă în niciun fel cu ceiace a fost mai dinainte. Ele nici nu pot fi interpretate în luminile materialismului si ale raţionalismului, preponderante dealungul secolului al XIX-lea. De pretutindeni sosesc dovezile, de orice ordin, (filozofic, politic, social) că am intrat între limitele unei spiritualități noi, pe care noi Românii, şi de astă dată printre ultimii, încercăm să o tălmăcim şi să-i propunem însemnătatea rosturilor noastre naţionale.
Am trăit, în timpul din urmă, o epocă în care naționalismul, priceput ca o entitate supremă, cu aptitudini universale şi externe, era un rezultat necesar al mentalităţii juridice, frecventă oriunde în Europa de când cu școala dreptului natural, instaurată de Jean-Jaques Rousseau.
Acea conştiinţă universală dedusă din binecunoscuta manieră raţionalistă, moștenită încă dela Descartes, a putut fi acreditată, în toată voia, câtă vreme credința dualistă (spirit, materie) s'a menţinut statornică pe planul întâi al cugetării omeneşti. Filosofia secolelor anterioare, pe deoparte impresionată de pronunţarea spaţiului şi a timpului, ca forme invariabile ale conştiinţei individuale (Im. Kant, Schopenchauer etc.) — a mai suferit, în secolul al 19-lea, şi un puternic altoi materialisto — mecanicist, care a căpătat manifestări simptomatice în dialectica economică a lui Karl Marx, ea însăşi o adoptare a tezei socialiste la tiparele silogistice hegeliene.
Asistăm aşa dar la un fenomen spiritual al cărui tâlc părea, din toate motivele, înclinat spre materie. Mai întâiu, pentrucă distincţiunea intranstigentă dintre spaţiu şi timp îşi găsea, poate, un corespondent în izolarea spiritului de materie şi în opoziţia dintre subiect şi obiect. Omul a putut crede în existența şi în posibilitatea materiei, într'atât încât legile economice de producţie au fost socotite de o exactitate invulnerabilă, ba chiar, prevalând întru totul asupra spiritului, au
fost propuse acestuia drept exemplu! Materia în sine a preocupat şi a predominat întreaga mentalitate a veacului trecut, afișând un caracter de eternitate, ocazionând capitalismul industrial şi individualist şi prin acest lucru chiar, înfrângând şi înjosind orice tentativă a spiritului. Obiectul, adică lumea externă materială, trebuia să formeze un tot de sine stătător, curăţit de orice amestec din partea subiectului cunoscător.
Imaginea stiințifică a lumii materiale era, prin urmare, cu atât mai perfectă, cu cât era mai despărțită de spiritul omenesc“ — scrie d. C. Rădulesecu Motru. („Românismul“ pag. 71)
Dar iată că spiritualitatea contemporană a învins pe toate locurile asupra celei precedente.
Înţelegând națiunea ca „totalitate“ — şi acceptând constelaţia spirituală expusă mai sus — d. prof. C. Rădulescu-Motru concepe, aşadar, românismul, mai înainte de toate ca o realitate biologică şi hereditară, „realitatea noastră istorică“.
Avem a ne preocupa, deci, nu de punctul de vedere idealisto-raţionalist, pe care l-am împrumutat Europei până acum. „Românismul apelează la sentimentul realităţii“ — scrie d. C. R.M. Nu "ceiace trebue“ merită să ne întrebăm, dar să constatăm atenţi şi cu deplină seriozitate „aceeace este“. Românismul, adică naționalismul ceasului deacum, concentrat asupra realității sociale, cată să fie în re nicidecum în abstracto, aşa precum este cunoscut naţionalismul juridico-nomatist al ultimului veac.
De aceia, independenţi de luminile apusului sau de negurile răsăritului, „românismul este o manifestare a realității istorice româneşti“ (110) şi ca atare el „nu se conduce după bătaia vântului, ci după rodul pământului“...
Păstrând mereu sentimentul originilor și a devenirii noastre prin vreme, românismul trebue să ne reprezinte catehismul unei spiritualităţi necesare. Realitatea istorică a românismului este eroică „pe măsura eternității iar nu a actualităţii“ — cum este aceia a unei singure individualităţi. Depăşind individul, depășim totodată „mitul conştienţialismului cartezian“. „Sub conştientul, inconştientul, precum şi larga structură a dinamismului biologic au întregit de mult punctiforma realitate a individului psihologie“ scrie d. prof. Motru.
Românismul este „instinctul realităţii noastre istorice“. Se va observa că d. Motru distinge între etnie (înfăţişarea statică a unui neam) şi vocaţie, adică suflul său dinamic, creiator. În aceiaşi ordine de idei, autorul admite că românismul, separat de ortodoxism, este „naționalismul ieşit din condiţiile istorice ale Europei, diferențiat după natura poporului nostru“ (129).
Este aici, un punct de vedere care, precum am spus încă de la început, îl izolează pe d. prof. Motru de ideologia d-lui A. C. Cuza, de ortodoxismul etnologie al d-lui prof. Nichifor Crainic şi chiar de autohtonismul thrac al lui Vasile Pârvan.
Lăsând să cadă accentul pe vocaţia istorică, credem totuşi că d. prof. Motru nu se poate instrăina de valența etnică, cu atât mai mult cu cât „naționalismul în adâncime“ preconizat de d-sa, participă eficient, prin continuitatea sa în timp, dela acel element „static“ dar pe care întotdeauna a repausat legătura între trecutul şi prezentul unui neam — şi care este etnicul.
Vom mai spune că „Românismul“ este cea dintâi carte de ideologie naţională care, definind aspiraţiunile poporului nostru, nu neglijează problema socială, în special aceia a țărănimii. Ceiace conferă acestei cărţi o valoare aproape integrală.
Mircea Mateescu
Cruciada Românismului - Anul II, nr 88 din 30 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: