Iată criminala exclamaţie de la sfîrsitul răspunsului meu către Panait Istrati. Și care mi-a atras, spre marea mea uimire, atîtea admonestări și afronturi, cîte nu m-aș fi așteptat niciodatã. Ceea ce m-a durut însă mai mult, a fost că afronturile s-au pornit din partea cîtorva oameni de cultură, care nici n-au găsit necesar să revele sensul cuvintelor mele. Ci fără nici o ezitare m-au îndepărtat de ei, țintuindu-mă la stîlpul celor care aderă la violență.
Pumnul, pe care-l imploram, n-are nici o nuanță: politică sau imediată. Nici măcar una fizică. Pumnul, care sã ne bage-n minți c-am înjosit sufletul din noi, nu subînțelege decit o forță morală. Exponentă a purităţii unei idei cristal, care-și îndeplinește rostul, curățindu-ne de tot ce-a fost mirsăvie pînă atunci.
Să devenim mai clari.
Dacă ar fi să facem o diagramă a constituţiei sufletești a poporului românesc, am conclude următoarele: Acest neam a fost lipsit întotdeauna de o integrală și echilibrată educaţie; vitalitatea lui s-a manifestat mai mult sub unghiul prezervării organice, decît al demnităţii pentru o existenţă liberă. Sîntem, în lumina istoriei, neamul care n-a înscris nici o pagină de curaj Civic. Această apatie sufletească o explicăm prin vitregele împrejurări istorice în care ne-am dezvoltat. Trădarea și lașitatea, slab motivate "răbdare romănească”, sînt virtutile acestui neam. Chiar iluminații, care s-au ridicat uneori din colectivitate, au fost întotdeauna singulari în clocotul revoltei, - iar la momentul de răscruce năruiți și uciși de lașitatea colectivă, incapabilă de eroism.
În loc să fim un neam de suflete tari, eroice pînă la jertfă în apărarea libertăţii individuale sau etnice, ne-am plecat capul și sufletul, îndurînd robia, resemnaţi și fără un pic de revoltă. Din această cauză, astăzi nu mai avem ca naţiune nici o potenţă morală. Civilizaţia a căzut asupră-ne sub aspectul fals al confortului şi al căpătuirii, cu cît mai cu puțină osteneală. Suferinţa istorică, în loc sã ne pregătească pentru revolta renașterii, ne-a abrutizat şi ne-a îngropat într-o mocirlă, care ne-a pestilenţiat pe de-a-ntregul.
Nu mai credem în nimic, spun românii acestei țări. Pentru că nu mai putem crede în noi înșine.
Cuvintele și-au pierdut pentru noi puterea convingerii, simbolurile sînt trădate, - sîntem nici mai mult decit un popor tînăr ajuns la capătul vitalității sale.
Iată terenul de luptă, în care noi, cei de la CRUCIADA, aveam să debutăm. (Convinși că încă nu-i totul putred în Danemarca.) Mai întîi trebuie să reamintim că lupta noastră izvorăște, ca orice luptă idealistă, din credința că progresul sau ameliorarea speţei umane este posibil numai prin cultură. De aici, vorba cuiva, si nădejdea disperată în capacitatea de educare a individului și colectivități, printr-o răspîndire cît mai adîncă și cu rezultate a culturii.
Lupta noastră spirituală, pe tărim românesc, este de natură pur educativă și se încheagă din nobilele ginduri ale omului moral, care putea contribui, prin rivna și înţelegerea lui, la asanarea morală a omenirii. În concluzie: stării de debandadă sufletească și incultură a Românismului, noi opunem o orientare cu prim scop asanarea morală a masei. Avem nevoie pentru aceasta nu de fanatici. Ci de prieteni lucizi, care ne-au cîntărit îndelung cuvintele, mai cred încă în putinţa de îndreptare a omului și vin, înţelegători, sã ne dea o mină de ajutor. Ca sã murim, împreună, în lupta în care va renaște, tînăr și curat, sufletul neamului. Românismul nostru nu vrea numai prosperitatea vanitoasă a românilor. Ci și a omului, în sine, demn de locul pe care-l ocupă sub soare și de sperantele pe care le iscă.
La temelia luptei noastre va sta, dar, și o parte din concepția omului erasmic: credem în umanitate, și nu favorizām în cercul nostru aceea ce desparte, ci aceea ce uneste. Mai credem în puritatea morală absolută și că-n fruntea unui stat nu pot sta decît echipele înteligenţei creatoare, ireductibile în trumuseţea lor eroică. Ori dacă prin formula unui naționalism superior, ajungem să creem asemenea state, națiunea nu rămine în sine decit o imensă uzină, care produce și consumă rațional. Iar toate statele la un loc vor putea forma un trust (sic!) al umanităţii, care a renunţat să mai ucidă și muncește, căutind sã înţeleagă şi sã evolueze către înţelesul suprem al vietii.
Iată miezul CRUCIADEI noastre. Acelasi, ca-n atitea cruciade de pînă acum. Cu o simplă șicapitală excepţie: Cruciada noastră e întreprinsă numai de oameni, care întăresc temeinicia afirmărilor prin etica faptelor cotidiene.
Desigur că filosofii au dreptate cînd condamnă pasiunile, scontîndu-le istovirea finală. Și noi, cu toată tineretea, nu iubim violenţa. Practici siexperiente îndelungi ne-au convins că forţa învinge temporar, pe cînd adevărul e etern și definitiv. Și totuşi, credem că fără o fărîmă de violenţă, măcar în intransigența afirmărilor și aplicărilor, nu se poate înfăptui nimic la noi. Românul ascultă, dintr-o obisnuinţă istorică, mai repede de un gîrbaci, care-i amenintă siesta, decit de o prelegere doctorală. Cu atit mai fericit, dacă gîrbaciul își împrumută din autoritate, ca să dea, într-o epocă lipsitã de creditul neîncrederii, imbold în aplicarea concluziilor ideii-cristal.
Pumnul, pe care l-am invocat, nu este împotriva nimănui, precis. Prin el am înțeles vigoarea sănătoasă din manifestarea unei idei, fără prihană. Aceasta, cu cît îl raportăm soluţia lașităţii unora dintre intelectualii nostri. Pentru ei l-am revendicat. Atit și nimic altceva.
Alexandru TALEX
Cruciada Românismului - Anul I, nr 9 de joi, 31 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți: