Revenind în Bucureşti după o absenţă de câteva zile, mi-a fost arătat un manifest ce fusese răspândit în Capitală în timpul lipsei mele.
Manifestul, semnat de un oarecare domn Moţa, cuprindea în afară de o scrisoare insultătoare adresată d-lui mareşal Averescu, şi un șir de lămuriri al căror rost era să justifice atât isprăvile făcute în trecut de către garda de fer — astăzi camuflată sub numele de „Totul pentru ţară“ — cât şi pe cele ce s'ar părea că are de gând să le săvârşească.
Înţelesul acestor lămuriri ar fi: Noi cei din „garda de fer“, socotim bun orice mijloc care ne dă posibilitatea să scăpăm de acei ce au alte păreri decât ale noastre.
Deşi în scrisoarea adresată d-lui mareşal Averescu eram pus şi eu în cauză, ca unul ce aş fi fost părtaş la un proiect de suprimare al d-iui Codreanu de către Stelescu, — ce altceva decât asasinate ar putea plăsmui o minte ca a d-lui Moţa — totuşi, nu din această pricină am luat hotărîrea să-mi spun cuvântul în privința cuprinsului acestui manifest.
M'am socotit însă dator să fac acest lucru numai când, revoltat, am văzut că aceiaşi mârșavă şi de neînchipuit învinuire se aducea însuşi d-lui mareșal Averescu. Acelui om în faţa căruia, dacă acel ce îndrăzneşte să-l împroaşte cu noroi ar avea o picătură de simţ românesc, ar trebui să stea ca înaintea unei icoane.
Se îndoeşte cineva că ar fi o cât de mică exagerare în ceea ce spun?
Dacă n'aş avea în faţa mea petecul de hârtie pe care stau aşternute slovele ce încheagă odioasa afirmare, ieşită dintr'o minte făurită în besna iadului,— aş crede că aiurez.
Trec peste împrejurarea că oropsita noastră ţară ar fi ajuns în halul de a-şi astepta mântuirea dela „căpitanul, pârghie de neam“ şi dela "comandantul legionar al Bunei Vestiri”, trec fără oprire.
Ceeace trebuie pus în lumină, deocamdată, este că un ins căruia nu i-se cunoaşte alt merit în afară de acel de a fi trimis în altă lume câţiva buni români, are îndrăzneala nerușinată de a'l acuza pe d. mareșal Averescu că ar fi fost părtaș la un proiect de suprimare a d-lui Codreanu.
Nu; nu este numai înconștienţă si nici numai nebunie.
Este şiretenie, este perfidie şi este calcul.
Atâta lipsă de miez de creer încât să-şi poată închipui că s'ar găsi măcar un singur om care să ia de bună încercarea smintită de a-l măsura pe mareșalul Averescu cu „căpitanul“ — nu poate fi nici chiar în capul celor doi vărsători de otrava în sufletul tineretului.
Acest tineret nevinovat, da prea încrezător şi entuziast — deci uşor de înșelat şi speculat — pentru care trebuie făcut totul spre a-l smulge din ghiarele acelora ce au înlocuit ideia ce le lipseşte — cu umorul, ca instrument de luptă politică.
Caraghiozlâcul este chiar prea idiot ca să poți râde.
Piţigoiul asemănat cu vultuul, hiena asemănată cu leul, viermele asemănat cu soarele.
Socoteala este alta: ce are viermele de păgubit luându-și ifose de soare? Cine știe dacă nu păcăleşte pe cineva.
Iată unde este sarlatania: încercarea de a se sui pe picioroangele înalte şi în mod dibaci ascunse ale unor inşi pitici ce ar vrea să pară înalţi.
De altfel, ce altceva decât șarlatanie este întreaga plăsmuire "politică" a "căpitanului“?
O întrebare, totusi, „comandantului legionar al Bunei Vestiri“.
Dacă nu poate pricepe că ar datora o fărâmă de recunoştință acelui care, cu sabia lui, l-a scos de sub călcâiul unguresc; cum de n'are nici măcar instincctul ce-l face pe animal să se apere?
Ce-ar fi astăzi d. Moţa fără jertfa mareșalului Averescu şi a acelora ce, sub comanda lui, au adus dezrobirea?
Dar, în sfârşit, să trec peste svâcolirile unor bieţi nevoiaşi mărunți care se întrec în salturi, doar doar să pară mai răsăriţi. Lucrul n'are importanţă.
Este a altă întrebare, mult mai de mare însemnătate, aproape de covârşitoare însemnătate, pe care trebuie să ne-o punem:
În această ţară, oricât ar fi ea pedepsită de Dumnezeu încât să-şi astepte izbăvirea la pârghia căpitănească, — nu-şi mai are ființă nici un fel de autoritate?
Nu mai este nimeni care să se pună de-a curmezişul valurilor de destrămare?
Îi este îngăduit oricărui neisprăvit să-si bată joc de toţi şi de toate? Să insulte. Să ameninţe. Să ucidă chiar, pe oricine ar avea o părere care nu este pe placul unuia ce-şi zice „căpitan“ şi altuia ce-şi zice „comandant legionar al Bunei Vestiri“ sau al vre-unui din cei îndobitociţi de ei? Toţi gata să-şi dea sufletul şi conştiinţa chiar diavolului, numai să ajungă odată acolo de unde stomacul se poate îmbuiba din plin? Fiindcă dacă nu şi al oastei, dar acesta este visul „căpitanilor“. Este bine să o afle acei ce îi urmează.
Și toate acestea, fără nici o teamă de stingherire din partea cuiva?
Dar ce am ajuns noi toţi acei cari, cu cinste şi cu vrednicie, ne-am închinat toată viaţa binelui neamului?
Cu ce au binemeritat dela țară nişte dezgropători ai vremurilor întunecate când cuvântul era al cuţitului, pentru ca toți acei ce sunt în măsură și datori să-i înfrâneze să creadă că se cuvine să le lase libertatea ca în toate chipurile să răspândească vrajba şi teroarea în jurul lor?
Are oare cineva interes ca o bandă de inşi cu minţile înflăcărate, — de gânduri anarhice, — cu sufletul îmbâcsit de rele şi cu dorul sălbatice de a se vedea stăpâni ai acestei mult încercate ţări; pe care noii— noi, „nu ei“, au făurit-o, — să fie lăsaţi fără frâu însemănarea de idei(?!) distrugătoare şi în practicare de metode sălbatice? În temeiul cărei nevoi, această libertate de anarhizare a țărei?
Să fie cumva pofta unui moscovit ajuns a tot puternic care, prin cârdăşia cu „pârghia de neam“ şi alte pârghii ce nu pot fi mărturisite, — îşi satisface voinţa de a trăi în atmosfera sângeroasă cu care a fost obișnuit în vremea când crezul îi era bolşevismul?
Iar dacă așa ar fi, — să fie oare pofta acestui om „roşu“ mai puternic decât orice drept al nostru?
Poate fi îngăduit ca din Universități să se facă școale de ucigaşi care apoi să fie asmuţiţi de nişte fiare cu chip de om, împotriva acelor ce luptă contra anarhizărei ţărei?
Tineri, conducători de mâine ai neamului nostru atât de încercat, — cu ce încredere să lăsăm noi moştenirea ce v'am pregătit-o cu atâtea jertfe?
Şi ar mai fi ceva.
Dacă numitul domn Moţa şi al său căpitan, inşi deabia pripăşiţi pe pământul stropit din belşug din sângele nostru, — nu al lor, — ruşine n'au, nici măsura, nici omenia, nici respectul cuvenit astfel că își îngăduie să batjocorească şi să amenințe cu moartea pe ctitorii mari ai neamului, şi dacă acei pe mâna cărora a încăput cele ce ar trebui să se cheme autoritate
nu înţeleg să ia nici o măsură de stăvilire, nu cred oare acei care au fost părtaşi ai faptelor glorioase săvârşite de uriaşi ai neamului ca Mareșal Averescu, că este de datoria lor să se ridice să pună la locul ce se cade pe acei care batjocoresc şi lovesc în acei ce şi-au jertfit viaţa şi vlaga lor ţărei?
Care vă este gândul vouă, căpitani de ţară?
Unde vreţi să ne duceți, voi sub a căror oblăduire îşi fac toate mendrele vânturătaorii de ţară?
Pentru ce nu vreţi să vă deschideţi ochii şi să priviţi, mai adânc, la ceeace ar putea să fie?
Când vă veţi desmetici şi veţi înţelege că trebue să înceteze tirania unor rătăciţi, cari n'au nimic de pierdut, — dar de pe urma acţiunii cărora, ţara ar putea pierde totul?
Fie-vă pildă cele ce vedeţi petrecându-se în Spania, de-a cărei soartă, cu voia voastră, nu suntem departe.
Ferească Dumnezeu!
Nicolae Rădescu - general-adjutant
Cruciada Românismului - Anul II, nr 86 din 23 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: