Europa lui 1936 a rămas și rămâne incă, o stranie convalescență. Europa lui 1936 este o moarte civilă și latentă căreia bănuesc că i se slujește astăzi, — cu cinism şi premeditare, — cuminecătura... Europa lui 1936 a rămas un simplu cuvânt pe care dicționarul istoriei îl inregistrează amar şi anonim.
Nu mai cred în Europa ceasului de acum. Nu mai pot crede intr'o Europă care mâine sau poimâine va trage obloanele cerând concordat preventiv. Sunt realități pe care ascunzându-le te faci vinovat de înaltă trădare față de propria ta conştiinţă. Realitatea Europei de astăzi este una dintre acestea.
Peste focul ce mocneşte încă, ducele Italiei a asvârlit acum două săptămâni paele dreptății pentru Ungaria. Pentru douăzeci şi patru de ore lumea întreagă a fost un mare semn de întrebare. Pe urmă şi aparent, apele s'au limpezii iar România u fluerat a pagubă în cel mai nobil chip posibil...
Căci, dacă fiecare cer de suflet românesc s'a oţelit în fața amenințărei italiene, dacă inimile gloatei au fost două-trei zile un singur sbor și o singură svâcnire, dacă conștiința românească a rămas front dârz în faţa operetei dela Milano, OFICIAL ROMÂNIA NU A RASPUNS D-LUI MUSSOLINI.
Unde a fost oare cuvântul prim ministrului român? Cine l-a auzit? Şi când? Domnul Guţă şi-o pus fracul şi-a deschis parlamentul... Domnul Guţă a zâmbit. Şi atât. La radio a amețit — desigur, — domnul Neculai Iorga. A vorbit apărând România şi acuzând Ungaria. Atât. Nici un cuvânt, nici unul singur măcar, împotriva domnului Mussolini. Şi doar, acesta ar fi fost singurul gest sănătos, singurul gest de sărbătoare și fală cu care se putea răspunde răcnetului dictatorial de la Milano.
Am rămas cu o pată mai mult în obrazul conştiinţei noastre de nație legată la ochi. Cu o pată pe care, sunt sigur, istoria o va considera verdict, interpretând-o ca atare.
Latina gintă şi-a dat, în orice caz, în petec... Nu numai că nu mai e regină, — cum frumos şi palid o visa camaradul nostru de poezie Alecsandri Vasile, — dar, in urma afrontului cu care, ca să zicem aşa, a catadicsit să ne onoreze, ea a devenit a simplă găinărie literară, bună numai pentru iluzii şi amăguri... Domnului Mussolini trebuia să i se pună piciorul în prag. Cambrat, dârz, energic, plin de voință şi viaţă, aşa trebuia să fie răspunsul nostru. Nu apă de colonie diplomatică, ci susur de isvor românesc, nu glas îndulcit cu mierea tuturor complezențelor ci chiot de tulnic ardelean, nu mănuși de circumstanță ci pumn românesc, hotărît încleştat şi aspru, — așa cum se cuvenea, aşa cum cinstit trebuia să se întâmple.
Nu suntem slugile nimănui, cu atât mai puțin ale Italiei. Nu suntem datori nimic d-lui Benito Mussolini! România asta mare şi întregită a făcut-o pădurea aceia de opt sute de mii de stejari seceraţi de viforul lui 1916...
România Mare au făcut-o părinții şi frații noştrii, baionetele vitejiei româneşti, armata celor opt sute de mii de umbre sfinte care au doborit la pământ Carpații, strivind trufia călcâiului maghiar, zidind o țară nouă cu sângele şi jertfa lor de legendă şi basm...
România Mare a făcut-o Dumnezeu şi Istoria de cer şi fală a unui neam pe cara îl ferecau toate frînghiile adevărului şi dreptăței de glia din care răsărise el, frumos şi drept, cândva, în pragul eternităței şi-al celui dintâi ciobde lumină...
Vedeţi, de aceia tăcerea oficialității româneşti în fața amenințărilor ducelui Italiei, mi se pare bolnavă, stranie şi — mai ales, — cumpărată... Tăcerea asta învață şi răsfață o întâmplare pe care ştiu că ar fi zadarnic s'o mărturisesc aici, atâta vreme cât rândurile mele sunt doar nişte biete pete de adevăr şi cerneală sub foarfecele doamnei cenzuri..
Ceiace trebue să spun însă răspicat acum, este faptul că invitației la cimitir a domnului Mussolini, tineretul conştient al României Mari îi opune o frunte logodită cu slava şi o armată de suflete tari în care doinesc toate pădurile de aramă ale sfârşitului ăsta superb de toamnă românească...
Dacă domnul Mussolini doreşte să cunoască Mărăşeştii hotărîtei noastre atitudini, îl invităm să ne viziteze... Îi vom oferi o tinerețe căreia îi va cunoaşte în sfârşit şi fără îndoială, destinul şi sfânta ei nebunie...
Ion Aurel Manolescu
Cruciada Românismului - Anul III, nr 95, din 22 noiembrie 1936
Dacă doriți să distribuiți: