Cititorul de rea credinţă se va fi mirând, poate, de prezenţa mea la „Cruciada Românismului“. Am publicat doar zilele trecute o demisie publică prin care mă retrăgeam, din motive morale şi ideologice, din mișcarea cruciată. Subliniez, din MIŞCAREA cruciată, NU însă din FRUNTEA şi PAGINILE acestei gazete, CARI SÂNT MUNCA ȘI SUFLETUL MEU. Precum şi rodul sacrificiilor lui Mihail Stelescu si Panait Istrati.
Cititorul de bună credinţă trebue să se bucure. Gazeta apare curată şi oficiind crezurile iniţiale. De-aici nu mă poate sili nimeni să plec şi cu preţul vieţii voiu ști să apăr încrederea pe care treizeci de mii de cititori mi-au acordat-o. Îndrumarea mea va fi cinstită, spovedanie fără înconjur pentru muncă, cinste şi adevăr, spre salvarea celor îngenunchiaţi de sub apăsarea capitalismului economic şi politic.
Un lucru însă vreau să precizez în această spovedanie. Articolul meu din numărul trecut „Falimentul fascismului roşu“ a răvăşit crunt măruntaele câtorva naţionalişti. S'a răspândit astfel svonul că aş fi „comunist“, că sânt o „unealtă“ marxistă în rândurile românismului.
Calomnii de oameni certaţi cu cartea şi cu judecata clară. Am scris doar atâtea articole împotriva Sovieţiei şi m'am răfuit în dese rânduri cu cei cari l-au acuzat pe Istrati că „a trădat“.
Ceeace se petrece în Rusia sovietică nu este nimic altceva decât falsificarea unei idei gemeroase. Şi apoi chiar față de ideea comunistă, eu am făcut unele rezerve. În „Cruciada Românismului“ din 23 Aprilie 1936, analizând stiinţifie comunismul, i-am anulat unele puncte de bază.
Scriam atunci că:
1. Lupta de clasă este una din erori. A recunoaşte superioritatea unei clase în dauna celeilalte, având criteriul de decretare doar o stare economică rea, este credem ceva fals. Proletariatul, clasa aleasă nu-și va putea legitima supremaţia şi locul conducerii, decât în virtutea unor reale depozite sufleteşti şi intelectuale. Si apoi, mă întreb, cum se împacă umamitarismul acela larg până la desființarea graniţelor şi afundare mesianică în necuprinsul universalităţii, cu lozinca de luptă a lui Stalin, care strigă: „Să dobori pe burghez e o datorie sfântă; cu duşmanul nu vobeşti, îl execuţi“...
Nu! Nu există clase, pentrucă omenește contăm şi ne sensibilizăm nu prin marea socială a individualităţii noastre, ci prin simţirea noastră. Admiţând la un moment dat că nu suntem decât nişte biete celule, apăsate unele de tirania unei civilizaţii care ne-a viciat felul de-a fi, — atunci lupta n'ar mai fi între indivizi, sângeroasă, cotropitoare cum se întâmplă actualmente. Socialismul e bun atâta vreme cât spune că omul nu e vinovat de înăsprirea socială, ci formele de civilizaţie sub care evoluăm. Spărgând zăgazurile cari ne mucezesc sufletul și mintea, să avem curajul de-a privi deasupra şi să ne desrobim, arzând strălucirea falsă a unui trecut bazat pe atâtea monstruozităţi.
La pământ cu dușmănia între clase. Nu sunt decât oameni buni şi oameni răi, cum spunea și Panait Istrati. Buni, prin generozitatea sufletului lor, chiar dacă întâmplător vieţuesc în burghezie; şi răi, toți acei, cari se revoltă din cauza mizeriei fizice si se căpătuesc, la cea dintâi ocazie trădând idealurile şi retranșându-se în funcţia comodă de arendaşi ai sufletului fraţilor lor.
„Cruciada Românismului“ nu va împărţi niciodată lumea în proletari sau burghezi-capitalişti și totuşi VA TREBUI să confiște marea proprietate, sancţionând un furt si atâtea crime istorice. Nu va lupta împotriva celor „necruciaţi“ exterminându-i fără putință de ameliorare. Să nu uităm că omul este animalul cel mai sociabil. Şi că depinde de calitatea îndemânării noastre de dresori ca să facem chiar din adversari elemente constructive, iubitoare de muncă, cinste și dreptate.
Lupta socială a „Cruciadei Românismului“ exclude pe cea de clasă. Intr'un viitor stat nu va mai exista lupta pentru existenţă, ci munca pentru existență. Conducătorii statului vor fi niște administratori delegaţi ai capitalului naţiunii. Statul, adică poporul, va fi marele capitalist, iar plus valuta va fi întrebuințată pentru stârpirea relelor colective. In statul cruciat, orice cetățean va trebui să fie un muncitor. Și pentrucă toată lumea va munci cinstit, fiind salariată în mod direct cu randamentul individual, va dispărea lupta de clasă care în fond e luptă pentru pâine. In felul acesta evoluăm către națiunea muncitoare. Numai asa, prin transformarea actualelor state în naţiuni muncitoare, vor cădea graniţele politice şi ne vom putea contopi ca fraţii pe imensul ogor al umanităţii.
2. Internaţionalismul și antimilitarismul este o utopie atâta vreme cât statele de pe întreg globul suferă din lipsă de coeziune între cetăţeni. Numai în clipa când se va reuşi echilibrul tuturor naţiunilor, desrobindu-le de sub apăsarea capitalismului politico-economic, transformându-le în naţiuni muncitoare, abia atunci se vor putea face primii paşi spre dezarmare şi desfiinţarea graniţelor.
„Cruciada Românismului“ exclude internaţionalismul în lupta ei socială imediată şi se orientează către un autohtonism, în cazul nostru: românism, adică disciplină filosofică de dur constructivism şi însănătoşire moral-socială a neamului nostru, mai întâi.
Rezultă din cele de mai sus, că atâta timp cât vor mai fi state încă şovine şi imperialiste, armatele vor trebui să existe, ca un lacăt la orice ladă, care ascunde lucruri de preţ. Însăşi Rusia, care este în fond un stat muncitoresc, şi-a păstrat armatele şi cultivă în sufletul cetăţenilor sentimentul dragostei de patrie, de apărare cu orice preţ a colectivităţii. Armata va trebui să fie, într'un viitor, un instrument de poliție internă şi un meterez de apărare a ideei și a statului. Năzuim către o armată pur defensivă, care în timp de pace să fie o armată economică.
Socialiştii greşese amarnic când pun la zid iubirea de patrie. Când confundă patria cu lotul restrâns de canalii şi exploatatorii dela cârmă. Să vă dau un citat: „Patria română“, scria într'o broșură socialistul român Al. Nicolau, este „pentru clasa conducătoare o mamă bună, pentru poporul muncitor dela ţară, o mamă vitregă, care a trimes la 1889, 1899, 1900, 1907 armata ca să-l asasineze“.
Iată marea greşală: confundarea ideii de patrie, cu formaţia politică de guvernământ. Patria este lotul sufletesc și de tezaure etnice de pe întreg cuprinsul acestei țări. Patria suntem noi, imensa calicime care ne sleim plătind oalele pe care le sparg boerii. Inaintaşii şi contemporanii noştri se pot numi o patrie vitregă pentru generaţiile tinere. În sensul, că deşi au avut la îndemână puterea votului universal, au trimes sus numai demagogi cari au asasinat si asasinează patria. Panait Istrati, sufletul acela mare şi nestatornic locului, mi-a spus într'o seară:„Oricât ne-am strădui noi să zvârlim la gunoi anumite legi de bază al vieţii umane, nu reuşim. Mint acei cari spun că nu sunt patrii, ca să creeze frământări între neamuri, iar ei să pescuiască în apă tulbure; mint şi acei cari răguşesc cu strigătul că ei sunt patria. Există însă ceva: o legătură tainică cu pământul pe care ai deschis ochii şi în care putrezesc oasele maică-tii. Aceea îţi dă naționalitatea... Uită-te la mine“...
3. Credinţa nu trebue distrusă într'o viitoare aşezare socială. Din cauza relei funcţionări a tagmei preoțeşti — rău uşor de îndreptat atunci când e puţină tragere de inimă, — nu putem arde Adevărul, din care purcedem. Dumnezeu e pretutindeni şi acelaş, fie că îl numim Rațiune, Natură, Aboslut. Poporul român n'are nevoie de explicări filosofice în materie de credință. Pe tărâmul acesta are nevoe de apostoli cari să-l scoată din bigotism, din păgânismul în care orbecăe azi. Poporului să i se lase moştenirea strămosească a Credinței și a datinilor, veghind ca această absolută nevoie a lui să nu fie speculată şi mânjită de escroci.
Evoluţia de mâine a omenirei nu va sta în dărâmarea bisericilor şi pângărirea icoanelor, ci în desființarea exploatării omului de către om, în umanizarea vieţii şi superiorizarea sufletului colectiv si mai ales în afundarea în misterul creştin, unirea reală cu miezul învăţăturii lui Christ, a cărui morală să vorbească veşnic din faptele noastre.
Deci, despre comunism nu poate fi vorba în ceeace priveşte finalitatea luptei noastre sociale. Onestitatea mea cărturărească, care recunoaşte unele adevăruri teoretice ale marxismului, nu trebue interpretată ca o pledoarie de aderare politică. Cu atât mai mult cu cât poziţia mea la această gazetă nu e aceea de om politic, ci de interpretator al unor adevăruri sociale la justa lor valoare şi de apărător, pe calea slovei, a acelei fărâme de eternitate care stă la baza existenţii umane.
Eu nu urmăresc ceva practic; de aceea şi cuvintele mele nu sunt cu ocoliri ci spovedesc realitatea fără nici o reticenţă, fără să mă gândesc dacă e sau nu proprice cutare atitudine... Un scriitor nu poate fi un „militant“ politic, iar atunci când se întâmplă să fie, face o figură compromiţătoare. „Militantul“ este un produs al momentului, al înfloririi politice dintr'o epocă, a unei idei. Scriitorul este un produs al Eternităţii și rolul său este de-a vedea peste timp evoluţia ideei-cristal, cât şi de-a apăra, fără uniformă şi cartuşe, sufletul omului de pretutindeni...
Sânt lucruri pe care le-am mai spus, răspicat, de-atâtea ori. Dacă m'a ferecat ceva, indestructibil, faţă de Mihail Stelescu, apoi a fost tocmai libertatea şi flexibilitatea lui în exprimare. Când am pus bazele acestei „Cruciade“ a românismului, nu muream de dragul niciunei „religii“ politice. Un singur lucru n'a svârlit din bibliotecă pe baricade: dragostea pentru omul bun şi asuprit, oricine ar fi el şi nevoia interioară de-a contribui, cu ceva din aurul sufletului meu, la înfăptuirea acelui pustiu de bine după care au alergat toţi vizionarii şi s'au jertfit legiuni de generoşi şi bolizi incandescenți.
Trăim oare epoca în care adevărul trebue spus cu tactice politice? Dacă-i aşa, apoi eu n'am ce căuta pe santierul social al acestei țări. Adevărul, oricât de dureros ar fi el şi oricât de anticipat sau inactual, trebue urlat cu orice risc şi oricând.
Or astăzi, când si dreapta şi stânga și centrul terorizează omenirea, falsificând principiile şi asasinând sufletele cinstite, — un singur adevăr trebuie strigat. Si acesta e:
Umanitatea, în loc să se organizeze pe fandamentele unei neaderări la „doftoria“ cutăror organizaţii „generoase“, rupe zăgazurile prudenţei şi târâtă de valul unei entuziasmări în massă, aleargă de fortifică temeiile exploatării de mâine. Artiştii, la fel cu cel din urmă păcătos, muritor de foame, se îmbulzesc cu osanalele, îşi bat joc de principii şi abdică, fără remușcări, orbiţi de dorința de-a fi călăuzitori ai masselor.
A pierit parcă pe lumea asta, cuminţenia, judecata şi dragostea pentru adevăr şi aproapele.
Ne afundăm, fără nici o speranţă, în uralele unei nebunii colective, năruiţi de însăşi becisnicia sufletelor noastre.
Cineva a spus, odată, cu tâlc: „Omenirea poate să trăiască fără străzi, fără electricitate, si chiar fără higienă, — moare insă dacă n'are suflete de eroi“. Or, umanitatea de azi, are totul; îi lipseşte însă sufletele care s'o îndrumeze, prin puterea exemplului, pe căile unui ideal, altul decât cel de azi şi anume: desrobirea omului de sub apăsarea tiranică a civilizaţiei şi a organizațiilor politice care nivelează sufletul individului, îl exploatează şi ghiftueşte o mână de canalii conducătoare. La pământ cu lupta șovină dintre neamuri, dintre frați si război de moarte exploatatorului, fie el, industriaș, politician sau scriitor.
E necesar să respirăm o altă viaţă. Să trăim o nouă solidaritate: a învinşilor, care răstoarnă prin puterea nonaderării şi a sacrificiului, toată viermuiala și pofta de câştig a unei contemporaneității, trivializată din cauza confortului şi a plăcerilor.
Si când afirm acestea nu-mi aleargă gândul nici la comunism, nici la naționalism. Mă gândesc la prăpădiţii mei de Români, cari suferă de veacuri tirania politicii, a bisericii şi a şcoalei.
Românismul nu-i nici ceeace ținteşte d-l Goga sau Vaida, nici ceeace pretinde d. Nae Ionescu. Românismul e mai întâi de toate o valoare spirituală care-şi cere o circulaţie universală, o salahorire efectivă întru teoretizare, aplicare şi apoi preţăluire.
Românismul e antixenofob, o năzuinţă desrobitoare a întregii colectivități româneşti şi care caută, folosind tot ceeace s'a dovedit bun în atâtea revoluţii sociale, să-l asimileze şi să reuşiască şi la noi minunile de redresare social-umană de pe aiurea.
Inainiaşii noştri, Eminescu, Haşdeu, Pârvan au croit făgasul şi argumentele istorice ale acestei discipline naţionale. Noi avem datoria să educăm şi să salahorim aşezările ce decurg din aceste idei.
Românismul e antixenofob, nu pune preţ pe exaltarea etnicului şi este desclerozat de orice impediment al tradiţiei retrograde. D. prof. C. Rădulescu-Motru a argumentat pe larg afirmaţiile de mai sus. Iar eu, când afirm că Românismul este o cale umanizată pentru desrobirea acestui popor, sânt exact pe linia lui Mihail Stelescu şi Panait Istrati. Răsfoiţi colecţia acestei gazete si gândiți-vă, mai ales, că pe Stelescu l-a surprins moartea, citind lucrarea d-lui Motru.
Unicitatea noastră va trebui să stea în autohtonizarea concluziilor ştiinţifice, la cari ajungem. Adică imprimarea specificului românesc, creativ, în instituţiile şi viaţa socială a României de mâine. Prin acest autohtonism, care-şi împlântă fundamentele în dacismul lui Vasile Pârvan şi omenia lui Panait Istrati, — înlăturăm naționalismul imperialist, străinofob sau răsboinic. Autohtonism, în cazul nostru înseamnă: o politică de asanare a nevoilor româneşti, de organizare a energiilor creatoare ale acestui neam şi de găsire a unor căi de exprimare în universalitate a sufletului românesc.
Suntem deci originali prin interpretare, români prin scop si finalitate si umani, prin căi şi tendinţe.
*
Concluzia: Rămân demisionat din mişcare și nu răspund materialiceşte şi moraliceşte decât de gazeta „Cruciada Românismului“. Nu sânt „omul“ nimănui. Tipăresc gazeta din numerele vândute, abonamente şi pe credit. Am o datorie la tipografia „A.B.C.“ de 40.000 lei.
Deci îmi continui cinstit drumul. Şi atâta vreme cât în fruntea mişcării cruciate nu va sta, public, o persoană cu moralitate recunoscută și politiceşte independentă, eu NU MĂ SOLIDARIZEZ cu nimeni. Rămân, singur, lângă slova și cinstea mea.
O stănoagă mă desparte de cadrele mişcării. Rostul meu e de-a susţine cu cerbicie flamura spiritualităţii cruciate. Eu teoretizez si ofer, împreună cu redactorii mei, arme si căi pentru o cinstită desrobire socială. Cei cari vor să aplice aceste principii, trebue să fie la rându-le puri ca focul.
Din clipa aceasta si până la o limpezire a cadrelor, „Cruciada Românismului“ nu e decât cecace a fost la numărul unu. Adică: o tribună spirituală de muncă, cinste şi adevăr.
Alexandru Talex
Cruciada Românismului - Anul II, nr 90 din 13 septembrie 1936
Dacă doriți să distribuiți: